Dr. Florin Constantiniu – cercetător principal la Institutul de Istorie ”N. Iorga”
În labirintul operei lui Nicolae Iorga – 1359 de cărţi şi broşuri şi circa 25.000 de articole – dl.Valeriu Râpeanu ne călăuzeşte ca o nouă Ariadna. Performanţă dificilă nu numai prin vastitatea operei, dar, mai ales, prin nevoia de a găsi în câte un text mărunt, pierdut într-o revistă puţin ştiută, o idee sclipitoare, o formulare definitorie pentru marele istoric. Dl.Valeriu Râpeanu a dobândit această uşurinţă de a se „mişca” în imperiul de carte al lui Iorga prin numeroasele reeditări ale scrierilor acestuia, ediţii însoţite de ample studii şi un bogat aparat de note explicative care luminează – uneori, din unghiuri nebănuite – evenimente din viaţa istoricului sau opinii dintre cele mai diverse. Îndrăznesc să spun că nimeni nu a făcut atât de mult pentru cunoaşterea operei lui N.Iorga în perioada postbelică, precum dl.Valeriu Râpeanu. Ca istoric – şi încă lucrând la Institutul fondat de Iorga, al cărui nume îl poartă – sunt bucuros să-i aduc aici mărturia unei vii gratitudini.
Teza sa de doctorat, N.Iorga – exeget al istoriei literaturii universale, este o nouă dovadă a însuşirilor remarcabile de analist ale autorului. La baza tezei se află cele trei lucrări fundamentale ale lui Iorga, care dau seamă despre concepţia istoricului, opiniile şi gusturile sale: Istoria literaturilor romanice în dezvoltarea şi legăturile lor; Cărţi reprezentative în viaţa omenirii şi Istoria universală văzută prin literatură.
Când este abordată o astfel de temă există primejdia ca teza/lucrarea să se transforme într-o crestomaţie de texte comentate. Nu este cazul cu teza dlui.V. Râpeanu. Domnia sa conduce cu o mână sigură analiza scrierilor „celui dintâi intelectual român cu o viziune europeană asupra culturii” (titlul primului capitol).
Împărtăşesc întru totul opinia autorului, potrivit căreia „Caracteristic pentru N.Iorga această permanentă deschidere de orizonturi, această necontenită integrare a autorului studiat într-un context social, moral, spiritual, artistic reprezintă contribuţia sa fundamentală la exegeza literaturii străine” (p.25).
Dl. V. Râpeanu nu cade în capcana admiraţiei fără rezerve faţă de uriaşa personalitate studiată. Relevând nereceptivitatea lui Iorga faţă de literatura secolului al XX-lea, autorul tezei constată corect că „atunci când vorbeşte de secolele trecute expunerea are o amploare şi o certitudine, realizând acolo permanente translaţii de la o epocă la alta, de la un gen la altul, acum (când este vorba de literatura secolului al XX-lea – n.n.), analiza, comparaţia, sinteza cedează enumerării şi – nu o dată – generalităţii, locului comun, formulei de complezenţă” (p.27).
Autorul examinează apoi viziunea lui Iorga asupra culturii şi-i relevă corect caracterul ei integrator: „Metoda derivă din concepţia sa, care redă istoria, ca un tot, ca o unitate” (p.33). Dl. V. Râpeanu remarcă, pe bună dreptate, caracterul profund personal al evaluărilor literare ale lui Iorga, care sunt întemeiate nu pe ce au scris predecesorii, ci pe contactul direct cu textul literar. El aduce o perspectivă istorică, în care se asociază naţional şi universal prin tradiţie sau înnoire, prin închidere sau deschidere culturală. Literatura, văzută astfel, este o componentă a istoriei, înţeleasă ca o dramă.
Un capitol este consacrat revistei „Floarea darurilor” pe care Iorga, conducătorul ei, a dedicat-o literaturii universale. În paginile ei sunt semănate „fulgerări ale condeiului” (p.46), vrednice de toată atenţia.
Vederi originale prezintă autorul în capitolul consacrat efortului lui N.Iorga de a realiza un sincronism estetic (p.63), dar fără sacrificarea elementelor de specific naţional.
Nou în desfăşurarea demersului este capitolul „De la lectură la privire”, în cuprinsul căruia dl. Valeriu Râpeanu urmăreşte scrierile de călătorie ale acestui mare voiajor care a fost Iorga („Mi-a plăcut întotdeauna să călătoresc”, spune el încă din 1904). Specificul literaturii de călătorie a lui Iorga – arată dl.V. Râpeanu – stă în integrarea locurilor şi oamenilor în personalitatea drumeţului. Aşa cum istoria ne îmbogăţeşte cu experienţa predecesorilor, tot astfel străbaterea unei regiuni sau ţări este o îmbogăţire cu cunoştinţe şi experienţe.
În sfârşit, ultimul capitol consacrat Teatrului european, aşa cum l-a perceput Iorga, întregeşte o investigaţie la capătul căreia cititorul tezei are imaginea completă a evaluării istorice şi estetice a literaturii universale de către Iorga.
Pentru istoric folosul unei astfel de anchete este evident; permite mai profunda înţelegere a înseşi gândirii istorice a lui Iorga. Din acest punct de vedere am vrea să stăruim asupra unei observaţii a dlui. V. Râpeanu: „Este evident că N.Iorga absorbise noile direcţii ale istoriografiei mondiale, deşi nu le întâlnim citate în scrierile lui. Mai degrabă putem spune că metoda lui N.Iorga s-a intersectat cu cea a şcolilor istorice de după primul război mondial, dar nu s-a recunoscut discipolul nici uneia dintre ele, nici nu s-a alăturat unuia din magiştrii care au înrâurit dezvoltarea istoriografiei postbelice” (p.34).
Cred că, în această privinţă, suntem martorii unui paradox: chiar dacă nu în forme atât de violente ca faţă de literatură, inapetenţa lui Iorga faţă de noile direcţii de cercetare din istoriografia interbelică – în primul rând Şcoala de la „Annales” a lui Lucien Febvre şi Marc Bloch – este uşor observabilă. În acelaşi timp, însă, constatăm o surprinzătoare anticipare a unor concepte şi abordări, care vor fi caracteristice istoriografiei de după cel de al doilea război mondial.
„Permanenţele istoriei” anunţă „durata lungă” a lui Fernand Braudel, după cum atâtea din observaţiile lui Georges Duby despre studiul mentalităţilor află anticipări în „Generalităţi…” şi alte scrieri ale lui Iorga. Ne întrebăm dacă vederile tânărului Iorga nu au fost influenţate de viziunea integratoare, lansată de Henri Berr în a sa „Revue de synthèse historique” şi continuată apoi în cunoscuta colecţie „Évolution de l’humanité”, apărută între cele două războaie mondiale. Există analogii, după opinia noastră, între viziunea lui Iorga asupra literaturii universale, şi cea a sintezei istorice, promovate de Berr. Problema ar merita să fie adâncită.
În ceea ce priveşte criticile lui Mircea Eliade privind documentarea lui Iorga („Nicolae Iorga a cetit mult, dar a răsfoit enorm”) îmi îngădui să aduc mărturia fostei secretare a istoricului, Eleonora Petrov, pe care am cunoscut-o, când am venit proaspăt numit la Institut. Ea ne spunea că, dimineaţa, câte un anticar aducea un teanc mare de cărţi, pe care Iorga le răsfoia în biroul său. Apoi, în timpul prânzului, el spunea celor prezenţi ce cuprind aceste volume. Regretatul Victor Papacostea, care a fost martor la ceea ce Eliade numeşte răsfoire, mi-a spus că fixitatea ochiului lui Iorga avea ceva de obiectiv fotografic, ceea ce crea o stare de inconfort. Aş conchide că într-adevăr Iorga răsfoia cărţile, dar le şi „fotografia” cu privirea.
O problemă care ar merita o cercetare mai profundă este campania lui Iorga împotriva literaturii zise pornografice. Evident, ea s-ar putea explica prin conservatorismul estetic al istoricului.
Dl. V. Râpeanu a scris o teză de doctorat care reprezintă o contribuţie majoră la cunoaşterea operei lui Nicolae Iorga. Informat, sagace în analiză, elegant în stil. Domnia sa merită cu prisosinţă titlul de doctor, un titlu pe care l-ar fi putut dobândi cu atâtea din contribuţiile sale de până acum.
Recomandăm călduros acordarea titlului de doctor în filologie, pe baza acestei admirabile teze.
