Zilele acestea, am avut o surpriză. Nu, nu era vorba de noul Guvern şi nici de vreo măsură privind epidemia de coronavirus.
Pur şi simplu am căutat pe net, pe site-uri ale unor mari librării online, scrieri de Eugene O’Neill.
Şi am constatat, cu stupoare, că nu este aproape nimic disponibil, în afara unor volume în limba engleză.
Lăudabil că sunt şi acelea (deşi nu peste tot), dar încă mai trăim în România, unde încă se mai vorbeşte şi se mai scrie în limba română (cu mai mult sau mai puţin succes).
Să fie de vină ”melancolia secolului care moare,/ Umbra care ne îneacă la un asfințit de soare” – după cum începe celebrul poem al lui Alexandru Vlahuţă ”Unde ni sînt visătorii”?
Ceva similar am putut constata şi în urmă cu câţiva ani, căutând scrieri de Byron. Deci nu e un caz singular.
Reamintesc că Eugene O’Neill, pe care îl consider un mare dramaturg, a fost distins cu Premiul Nobel pentru literatură în anul 1936.
Or, aici nu mai e vorba de un criteriu subiectiv, de ceea ce i se poate părea valoros unuia sau altuia. Nobelul (chiar dacă au existat şi controverse în jurul acordării acestui premiu) este, totuşi, una dintre cele mai mari distincţii pe care le poate primi cineva. Iar O’Neill face parte dintre acei autori care chiar şi-au meritat premiul.
Desigur, vânzarea de carte este oarecum eclipsată de segmente de genul conţinut video/jocuri/ş.a. Iar cărţile care se vând bine nu sunt întotdeauna cele mai valoroase.
Opţiunea editorială e mult mai complicată decât pare, deoarece raportul cerere-ofertă influenţează atât riscul financiar, cât şi profitul, şi nu-i poţi cere nimănui să ajungă la faliment. Aşa că, dacă cineva m-ar ruga să-l consiliez în privinţa titlurilor pe care să le tipărească pentru ca să le şi vândă, aş intra într-o mare încurcătură.
Majoritatea, în general, se orientează după ceea ce întruneşte condiţiile unui best-seller, are gusturi fluctuante şi este posibil să evite clasicii.
Ca atare, editorii nu-şi pot permite prea mulţi paşi greşiţi pe o piaţă incertă şi vor miza pe cel mai favorabil culoar.
În acelaşi timp, însă, nu este admisibil ca unele nume consacrate ale poeziei/prozei/dramaturgiei universale să nu mai fie traduse în limba română şi tipărite în ediţii noi, fiind de găsit doar pe la anticariate.
Cum să popularizezi opera unor astfel de genii dacă nu o faci accesibilă pentru cât mai mulţi?
Poate că, într-o primă fază, trebuie mers ”contra curentului”. Personal, aş dona cu bucurie 2 euro pe lună nu doar pentru cei bolnavi sau singuri, dar şi pentru retipărirea clasicilor şi pentru reaşezarea acestora pe locul care li se cuvine. Nu îi putem ignora, nu îi putem trimite la azilul istoriei.
Lumea cinematografiei îi ştie şi azi pe Charles Chaplin, pe Monica Vitti sau pe Luis Buñuel.
De ce nu ar fi la fel şi în cazul literelor?
Altfel, ne vom întoarce la versurile aceleiaşi poezii:
”Câte nu-s de scris pe lume! Câte drame mișcătoare
Nu se pierd nepovestite, în năprasnica vâltoare”.
Or, năprasnicei vâltori a comercialului nu trebuie să i se permită să prindă în vârtej şi să afunde patrimoniul valorilor autentice, prin esenţa lor perene.
Adresăm celor implicaţi în procesul editorial, probabil singurii cu putere în acest sens, rugămintea să caute şi să adopte o soluţie onestă, până nu va fi prea târziu.
Foto: Public Domain, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=2766689
