M-au surprins plăcut asocierile originale şi realizarea deosebită din grafica dlui Mircea Nechita. Acesta a avut amabilitatea să ne spună câteva cuvinte, de când activează în domeniu, ce realizări a avut şi cum ar prezenta cititorilor mai puţin avizaţi viziunea sa artistică, precum şi influenţele pe care le-a avut.
Mircea Nechita: Am terminat facultatea (plus masteratul) la Academia de Artă, în București, în anul 2000 (1993-2000), ajuns acolo cu greu, după ce făcusem o Școală Populară de Artă și dădusem admitere de șase ori. În ultimii trei ani de studiu, precum și următorii patru ani, am făcut exclusiv gravură, ca o pasiune totală, apoi în anul 2004, Atelierul de Gravură al UAP, din strada Speranței, s-a desființat și am ajuns nu numai de nevoie, dar și din pasiune să lucrez în diverse tehnici și materiale, convins că tehnica e doar un mijloc de exprimare artistică… pe care ar fi util să-l cunoști și să-l folosești cât mai bine. Gândind că această expoziție este în fapt doar o asociere de două expoziții personale (am expus aici 40 de lucrări), aceasta ar fi cea de-a treizeci și una expoziție personală. Cele mai multe în București, doar patru în străinătate, Viena, Milano, Dubai, Hamme (Belgia), cea din Italia reprezentând un dezastru financiar pe care aș dori să nu-l mai repet. Multe lucrări vândute, multe dăruite, unele pierdute, câteva furate… Peste 1.000 de gravuri realizate în diferite tehnici și diferite dimensiuni…
– -Consider că fiecare artist are o viziune artistică proprie, care-l reprezintă și reprezintă identitatea sa umană, modul propriu de a fi, de a trăi, de a gândi și a simți lumea și viața. Influențele vin din multe părți, tot ceea ce vezi și pare că ți se potrivește și îți place. Nu caut cu tot dinadinsul originalitatea și singularitatea, nu cred că e realist a încerca să fii unic la modul absolut. Am învățat de la fiecare, sau am luat de la fiecare profesor sau artist ceea ce am putut și ceea ce mi s-a potrivit. Dintre marii artiști, am fost asociat adesea cu Chagal, ceea ce nu mă miră, având în comun nostalgia după locurile și lumea din care vin, precum și un acut sentiment al dezrădăcinării, al înstrăinării… Un prieten cu oarece experiențe și cunoștințe în zona artei îmi numea stilul de exprimare artistică ,,suprarealism naiv”.
-Aici expun doar lucrări având ca subiect ,,Casa, ca obsesie și temă plastică” – casa, nu ca arhitectură, ci doar ca locuință, ca loc de viețuit sau conviețuit, lucrări mai vechi care arată persistența acestui subiect în preocupările mele plastice, sau mai noi, făcute special pentru asta. Nu-mi este propriu să mă preocupe un subiect la modul exclusiv, dar o perioadă limitată de timp.
Ca emițător al sintagmei critice de categorisire a artistului Mircea Nechita drept un „suprarealist naiv” nu pot ca să nu remarc faptul că, în zilele noastre, artistul este nevoit să proiecteze, dincolo de ceea ce grăiește lumii prin arta sa, o imagine polivalentă – un factotum nevoit să îmbine impresariatul, relațiile publice, comerțul ambulant cu vise și, nu în ultimul rând, critica de artă pentru a putea iniția un dialog real cu publicul nespecialist, pe care reporterul nu reușește să-l intermedieze. Aș ofta adânc, dar…