Această operă extrem de populară a marelui gânditor român mi se pare de o acută actualitate, chiar dacă datează tocmai din 1979, fiindcă ridică probleme de conştiinţă, de morală, de viziune asupra lumii, iar lumea actuală pare a nu mai avea prea multe repere morale.
În ”Scrisori imaginare”, regretatul Octavian Paler prezintă anumite reflecţii personale, sub forma unor eseuri (deşi ne avertizează încă de la început că se fereşte de termenul – şi, implicit, de catalogarea ca – ”eseu”), într-o manieră extrem de originală, a unor scrisori fictive adresate unor personalităţi ale vieţii culturale din diferite domenii, regiuni şi epoci.
Şi face acest lucru cu stil, cu clasă, însă rămânând accesibil publicului larg, fiindcă dacă s-ar fi adresat în termeni exclusiv filosofici, nu ar fi putut fi receptat decât de un cerc restrâns, de iniţiaţi.
În prima astfel de scrisoare, adresată filosofului Unamuno, Paler ridică problema extrem de sensibilă a nevoii omului de a visa, de a-şi depăşi condiţia, chiar dacă se poate găsi în postura unui Don Quijote sau a unui Icar. Mai mult, autorul spune (şi asta m-a mişcat profund) că avem mai multă nevoie de visători decât de sceptici, fiindcă, de exemplu, chiar dacă în faţa morţii suntem neputincioşi, însăşi atitudinea de a sfida moartea ne defineşte condiţia superioară (vezi citatul ”Nu cumva piramida e o filosofie necesară, chiar dacă sarcofagele sunt goale?”).
În scrisoarea imaginară adresată lui Camus, cu referire directă la mitul lui Sisif, Octavian Paler pledează pentru aceeaşi viziune oarecum romantică asupra unei vieţi care poate fi scena celor mai dure încercări, sugerând că şi muntele, şi verdeaţa îi erau companioni lui Sisif într-o aparent absurdă încercare, acesta trebuind să demonstreze că poate urca piatra, nu neapărat a o ţine acolo. Şi, pentru a aduce un argument în plus faţă de viziunea proprie, îl citează pe Braque, care spunea că ”arta e o rană transformată în lumină”.
Sigur, Paler este, în majoritatea acestor epistole imaginare, acid cu cei cărora li se adresează. Chiar foarte, de exemplu în cazul ”Scrisorii domnului Loti” (Pierre Loti, n.r.). Dar ceea ce face scrierea sa extraordinară nu este, în fond, presupusa polemică insinuată, deşi îşi argumentează solid tezele, ci mai ales sclipirea, fie ea filosofică sau poetică de care dă dovadă, când scrie, de exemplu: ”Absolutul nu poate fi decât o piramidă nesfârşită unde fiecare treaptă e relativă”, sau când aşterne pe hârtie sublimul poem ”Jocul”.
Oricât ar vrea să vadă doar partea luminoasă a lucrurilor, gânditorul Paler ajunge la o concluzie care apare şi în filosofia orientală: ”Cine a coborât o dată în Infern va şti să preţuiască un răsărit de soare”.
De altfel, însemnările sale pendulează pemanent între nevoia de romantism a visătorului şi sentinţa rece, lucidă a filosofului (”Nu vreau ca amintirile să mă separe de lume, ci să mă apropie de ea”, respectiv ”Intransigenţa e o virtute doar dacă e pusă în slujba unei speranţe”).
Scrisoarea adresată lui Rilke, prima din şirul celor despre singurătate, este o tulburătoare confesiune-eseu, care te va face să meditezi asupra sensului vieţii (şi al convieţuirii cu semenii) şi îţi va aminti, cu siguranţă, de Cioran.
Per ansamblu, o lectură obligatorie – pentru intelect, pentru suflet, dar şi pentru evoluţie spirituală.
