În cel mai recent număr (februarie 2022) al revistei de cultură universală ”Constelaţii diamantine”, Nicolae Mareş arată cum, prin persoana ilustrului Nicolae Titulescu, diplomaţia capătă un sens autentic, relevând cum acesta, ”plecând de la realităţile geopolitice ale timpurilor sale”, a găsit cea mai favorabilă ”identitate de interese” în raporturile cu Rusia sovietică, ”colosul pe care îl respecta, dar – probabil – faţă de care avea şi o anumită teamă”. Excelentă lecţie de politică externă, care ar fi foarte utilă dacă ar fi aplicată şi azi, şi nu doar în raport cu Federaţia Rusă, dar cu orice mare putere cu care România ar sta la masa tratativelor, fiindcă o ţară mică precum a noastră ar trebui să-şi impună punctul de vedere şi să-şi apere interesele în primul rând prin abilitate.
Mihai Caba evocă figura grandioasă a lui I.L. Caragiale (de la naşterea căruia s-au împlinit, în februarie a.c., 170 de ani) în articolul intitulat Despre ”nenea Iancu” şi ”Scrisoarea lui (ne)pierdută”, arătând că, în conştiinţa populară, numele acestuia nu este asociat întotdeauna adecvat personalităţii sale plurivalente, aşa cum se întâmplă, ”în fapt, în istoria şi critica literară românească”. Sunt oferite cititorului date biografice esenţiale, dar şi referiri critice la adresa dramaturgului, nuvelistului, pamfletarului, poetului, directorului de teatru, comentatorului politic şi gazetarului român, cum ar fi cele semnate de George Călinescu: ”Teatrul lui e plin de ecouri memorabile ce au asupra spectatorului efectul delirant pe care melodia operei italiene o are asupra publicului” sau Titu Maiorescu: ”Comediile d-lui Caragiale, după părerea noastră, sunt plante adevărate, fie tufiş, fie fire de iarbă, şi dacă au viaţa lor organică, vor avea şi puterea de a trăi”.
Sub deja cunoscutul generic ”Jocul minţii”, Doina Drăguţ ne oferă poemul ”Prelungire în existenţă”, o superbă evadare în transcendent, o aventură a eului rătăcit în cosmos: ”Spaţiul din jur se modelează/ după relieful sufletului meu/ trupul se cizelează/ până la forma zborului/timpul pare suspendat”, poeta găsind, în final, şi un sens filosofic: ”ziduri albe de tăceri lunecă/ subtil spre adevăr”.
George Petrovai propune o foarte interesantă (şi amplă) analiză sub titlul ”Romanul fluviu de la izvoarele sale în familia burgheză şi până la vărsarea în universalitate” .
”Scopul prioritar al literaturii, ca de altfel al tuturor producţiilor artistice, nu este de-a desfăta, ci de-a instrui şi de-a corecta, iar prin aceasta de-a transforma, adică de a-i face pe oameni mai buni, mai drepţi şi mai sensibili, într-un cuvânt mai umani”, spune domnia sa în partea introductivă a articolului pentru care a ales drept exemplu trei romane foarte cunoscute din literatura universală: ”Casa Buddenbrook”, de Thomas Mann, ”Familia Thibault”, de Roger Martin du Gard, şi ”The Forsyte Saga”, de John Galsworthy.
Asupra câtorva aspecte inedite (din varii motive, rămase ”pagini albe” în istoriografie) din viaţa marelui poet A.S. Puşkin, printre care şi acela că literatul rus a fost un admirator al revoluţiei lui Tudor Vladimirescu şi al folclorului românesc, precum şi un prieten al românilor se opreşte Ionuţ Ţene în articolul ”Poetul A.S. Puşkin, admirator al lui Tudor Vladimirescu şi al folclorului românesc”. Aflăm că prezenţa „temelor” româneşti se înregistrează în poezii precum „Şalul negru” sau „Moldovaskaia presnaia”, dar şi în nuvela istorică „Kirdjali”.
Un istoric amplu şi documentat privind existenţa şi activitatea Academiei Române, de la înfiinţare până în zilele noastre, atingând şi probleme deosebit de sensibile, uneori de subminare chiar din interior, pe lângă realizările de certă valoare, îl face Tudor Nedelcea în ”File din istoria Academiei Române”, concluzionând: ”Sunt doar câteva idei schiţate, cu speranţa că ele pot fi materializate dacă decidenţii politici (prea trecători pe aceste meleaguri) ar acorda Academiei Române din plin rolul de cel mai înalt for ştiinţific şi cultural din ţară” – un material pe care vi-l recomand cu căldură.
În materialul ”Ion Cepoi în «atelierul de vise»”, Ion Popescu-Brădiceni analizează în detaliu profilul scriitoricesc al lui Ion Cepoi, pe care îl caracterizează astfel: ”Ion Cepoi e un poet pursânge care se menţine constant în aria unei locuiri poetice a Realului concupiscent”, observând totodată că ”La Ion Cepoi este evidentă miza pe inefabil, pe imanenţă şi transcendenţă într-o armonie a contrariilor, într-o contopire de alchimist „peremptoriu”.
O poezie destul de stranie, de factură romantică dar şi filosofică propune Silviu Doinaş Popescu, iar pentru a vă stârni curiozitatea voi alege următorul poem: ”Peisaj”: ”Cuvintele stau nemişcate, încremenite de tăcerea/roşie a verii./ Monoliţi ai iubirii ce străjuiesc intrarea în/liniştea serii./ Şi regele florilor suspina petale…/Trandafirii mei s-au scuturat în vânt./Aud fantomele minţii, mergând în zale,/şi transformându-se în Cuvânt…”.
Ediţia este ilustrată cu reproduceri după Albert Gleizes, artist francez ce se numără printre fondatorii cubismului, căruia Filip Tudora îi consacră o prezentare în final, în cadrul rubricii ”Picătură de pictură”.
Mai semnează: Marin I. Arcuş, Anatol Eremia, Nicolae Bălaşa, Stanislaw Jerzy Lec, Ionel Popa, Al. Florin Ţene, Livia Ciupercă, Vavila Popovici, Lucia Cosmina Vlad, Corneliu Vasile, Mihai Merticaru, Mihaela Sanda Marinescu, Ala Găină, Marian Barbu, Iulian Chivu, Lazăr Popescu, Marin Mihalache, Nicolae Rădoi, Geta Lipovanciuc, Liliana Popa, Marieva A. Demetrescu, Coca Popescu, Elena Trifan, Dumitru Ichim.
