Prezentul e tot mai împânzit de concepte şi situaţii la care nu ne-am fi gândit cu ceva timp înainte, e tot mai supus schimbării. Pandemia, războiul, evenimentele recente au dus la modificări nu numai ale percepţiei, ci şi ale modului de viaţă.
În atare condiţii, nu e de mirare că acele creaţii, literare sau cinematografice, care prezintă lumi distopice se bucură de un tot mai mare interes. Unde vom ajunge în curând? Cât de fragilă este graniţa dintre realitate şi ficţiune? – ne putem întreba, pe drept cuvânt.
Structural asemănătoare cu distopii celebre precum ”Fahrenheit 451” (la un moment dat vor fi descrise chiar şi scene de incendiere a cărţilor), ”Minunata lume nouă” şi ”1984”, ”Poliţia Memoriei”, de Yōko Ogawa – apărută recent la Editura Humanitas, câştigătoare a American Book Award 2020 şi finalistă la International Booker Prize 2020, precum şi la The National Book Award 2019 -, păstrează o notă de originalitate şi sensibilitate aparte, impregnate de autoarea japoneză.
”Poliţia Memoriei” (Hisoyaka Na Kessho, apărută prima dată în 1994, dar la fel de actuală şi azi), propune, încă din start, o teză halucinantă: acţiunea se petrece pe o insulă pe care obiectele dispar, iar ”după ce un lucru dispărea, insula era în mare fierbere (…). Când un obiect era declarat dispărut, lumea trebuia să-l ardă, să-l îngroape sau să-l arunce în râu (…). Nimeni nu mai era în stare să-şi aducă aminte ce dispăruse”.
Obiectele (sau chiar fiinţele – ex. păsările) dispar unul câte unul – dar, odată cu ele, şi întreaga gamă de senzaţii şi emoţii aferente, afectând şi ocupaţiile oamenilor.
Iar ”Poliţia Memoriei” veghează să nu fie încălcate regulile – dacă vreţi, ca în romanul amintit al lui Ray Bradbury sau ca în filmul ”Equilibrium”.
Ba chiar – tristă premoniţie! – soarta cărţilor pare a fi una pecetluită, în sens negativ: ”Să fi umblat o sută de ani şi nu găseai magazine mai pustii ca librăriile (…). Se pare că oamenii nu mai aveau trebuinţă de romane”.
Desigur, nu e greu să identifici în scrierea lui Yōko Ogawa un pretext literar (scris plăcut, cu inspiraţie) pentru a aborda tema constrângerii, a regimurilor totalitare. Ce poate fi acest instrument represiv cumplit numit ”Poliţia Memoriei” decât un simbol străveziu pentru o orânduire dictatorială? (E drept, neprecizându-se – nici nu e important – locul sau timpul în care fiinţează aceasta).
Dar ce frapează (şi dă scrierii autoarei japoneze o tentă de SF distopic) este ce anume era incriminat de organul represiv amintit.
Memoria. Amintirea unui obiect sau a unei fiinţe care fuseseră declarate dispărute.
Doar gândurile, amintirile, memoria nu ni le poate controla nimeni, nici în cea mai cruntă beznă socială sau ideologică.
Însă – atenţionează Yōko Ogawa – s-ar putea să nu mai avem mult până acolo, dacă nu îi garantăm omului libertatea care, prin însăşi existenţa sa, i se cuvine.
Ogawa are o scriitură delicată, lejeră, dar nu superficială. Descrierile sale sunt amănunţite, atmosfera este redată în aşa fel încât te simţi ”acolo”, scenele din natură te îndeamnă să visezi.
Se ridică şi problema societăţii noi, consumeriste, lipsită de valori autentice şi care tinde să ”îngroape” nu doar trecutul, ci şi tot ce e valoros: ”Şi ce mai pot crea oamenii de pe insulă? Două-trei soiuri de legume, maşini de duzină, piese de teatru puerile (…), cosmetice unsuroase, bebeluşi şi cărţi pe care nu le citeşte nimeni… Mărunţişuri care se strică repede şi care nu compensează pierderile de zi cu zi”.
Atât eroina, cât şi editorul ei, R., se aflau într-o permanentă şi disperată fugă de Poliţia Memoriei – întrezărim o temere că cenzura ar putea înăbuşi cultura şi latura creativă a omului. De altfel, această solidaritate în faţa opresiunii îi va apropia tot mai mult.
Pe alocuri, Yōko Ogawa intercalează fragmente ale romanului la care lucra eroina, însă acestea nu au legătură (decât, cel mult, metaforică) cu tema cărţii, ci pot constitui doar un prilej de a aprecia scriitura autoarei.
De fapt, şi acolo, de la un moment dat, e vorba de o captivitate, de o situaţie creată artificial căreia personajul principal trebuie să-i facă faţă.
Treptat, romanul lui Yōko Ogawa capătă accente de thriller. Simţi că s-ar putea întâmpla ceva foarte rău, dacă un singur lucru ar fi deconspirat. Poliţia Memoriei este peste tot, ameninţă, zădărniceşte tot ceea ce înseamnă viaţă normală. Eroina, editorul, dar şi restul locuitorilor insulei trăiesc într-o teroare permanentă, chiar dacă au grijă să se pună, pe cât posibil, la adăpost.
Pe măsură ce firul narativ se apropie de sfârşit, te întrebi dacă este loc de ceva asemănător unui happy-end, de vreo răsturnare bruscă de situaţie, sau nu.
Nu va fi, şi este întrucâtva logic, pentru că romanul ”Poliţia Memoriei” este, în primul rând, un semnal de alarmă.
Finalul este unul sumbru, cu o aneantizare totală a oamenilor din lumea în care trăia eroina şi cu o captivitate ce pare să se prelungească ”pe vecie” a dactilografei din scrierile sale (ce pare a urma destinul femeii din ”Colecţionarul”, de John Fowles).
Un semnal de alarmă care nu va fi însă în zadar cât timp tot mai multă lume – tot mai mulţi cititori ai lui Yōko Ogawa – îl va auzi şi îi va recepta mesajul.
