Avem nevoie de eroi

…Nu, nu mă refer la cei de pe câmpul de luptă. Deşi patriotismul este o virtute, războiul este ultimul lucru la care mă gândesc acum, fiindcă nu generează altceva decât tragedii.

Am în vedere eroii de film, de teatru, de cărţi, de benzi desenate.

Toţi am crescut cu ei şi de la personajele din reviste am trecut, treptat, la cele de pe marele sau micul ecran, apoi la eroii de roman.

Educaţia şi învăţarea sunt cele mai importante trepte ale formării individuale, ele suprapunându-se peste bagajul genetic şi specificul zonei în care un om s-a născut şi şi-a dezvoltat personalitatea.

Dar există încă o zonă, dincolo de educaţia primită în familie sau în sistemul de învăţământ, dincolo de moştenirea genetică sau de arealul socio-cultural căruia îi aparţinem.

O zonă insuficient cunoscută şi descifrată: nevoia de a visa.

Desigur, psihologii ne pot spune cele mai multe despre asta, dar rămâne întrucâtva un mister de ce omul are nevoie de ficţiune.

În fond, cele necesare existenţei, rolul în societate, familia alcătuiesc cadrul care ar trebui să fie suficient, însă de fiecare dată lăsăm o uşă întredeschisă pentru acest culoar tainic, plin de mister, în care fie devenim altcineva, fie pătrundem în interiorul altcuiva.

Interesant este că cei care creează eroii, pe lângă ”meseria” (ghilimelele sunt necesare, deşi există aceste îndeletniciri) pe care o practică – scenarist, scriitor, regizor etc. – au, la rândul lor, nevoie de o ficţiune.

Nu este doar un contract în urma căruia beneficiază de încasări, ci ceva mai mult decât atât.

În esenţă, nici creatorul lui Batman nu a vrut doar să îşi onoreze contractul, nici Dostoievski doar să creeze un personaj pe nume Raskolnikov.

Fiecare creator are nevoie să se elibereze prin arta sa, iar fiecare consumator de artă (cititor, cinefil, meloman etc.) evadează într-un univers nou, în care cunoaşte trăiri, emoţii, sentimente care altfel i-ar fi rămas necunoscute.

Şi îndrăznesc să afirm că rolul oricărui creator, indiferent de nivelul de complexitate pe care îl atinge, este unul important, fiindcă nu toţi sunt făcuţi să rezoneze cu eroii din cărţi sofisticate sau din filme psihologice. Trebuie creat un erou pentru fiecare şi, de aceea, în felul său, Georges Simenon (de exemplu), creatorul celebrului comisar Maigret, e la fel de necesar omenirii precum scriitorii de literatură cu iz psihologic sau filosofic, chiar dacă opera lui, ca atare, nu se ridică la aceeaşi înălţime.

Iar, dincolo de nevoia de eroi, care poate fi justificată de psihologi prin crearea unui alter ego sau trăirea unei vieţi paralele, la care în mod obişnuit nu ai acces, este greu de explicat în termeni practici nevoia de artă în general.

Ce ar fi omenirea fără sculptura Pietà, a lui Michelangelo, fără simfoniile lui Dvořák, fără filmele lui Bergman, fără poemele lui Byron sau scrierile lui Hesse?

Un loc aproape pustiu, în care oamenii lucrează, mănâncă, se distrează, dorm şi atât.

Însă avem de-a face cu o taină a existenţei – poate că, după cum spun unele filosofii şi credinţe, existenţa pe Pământ este doar o etapă, o treaptă într-un ansamblu mult mai vast – pentru că, pur teoretic vorbind, nu ai nevoie de artă pentru a supravieţui.

Şi totuşi, au existat oameni care şi-au sacrificat existenţa pentru a lăsa în urma lor opere de artă.