În viaţa fiecărui om există un moment unic, de o importanţă majoră în evoluţia multilaterală a persoanei respective.
Pentru mine, acel moment a început în copilărie şi s-a dezvoltat pe parcursul mai multor ani. Rolul hotărâtor în formaţia mea culturală şi profesională l-a avut familia, părinţii mei. Tatăl meu a fost un om de ştiinţă. Corectitudinea şi interesul lui constant pentru cunoaştere mi-au fost un permanent îndemn de a cerceta, de a afla lucruri noi. Mama m-a încurajat să citesc, să-mi lărgesc cunoştinţele în domeniul artei şi, în mod deosebit, în sfera literaturii române şi universale. Dintre scriitorii care au avut un rol deosebit de important în formarea personalităţii mele de mai târziu trebuie să-l menţionez pe Jules Verne, ale cărui cărţi mi-au dezvoltat imaginaţia şi mi-au bucurat copilăria.
În ultimul an de liceu, datorită pregătirii mele de excepţie la matematică, eram hotărât să urmez Politehnica. Am avut, însă, şansa să citesc cartea „Omul-amfibie” a scriitorului rus Beleaev. Autorul relatează, cu mijloace specifice beletristicii, succesul unui chirurg care a transplantat un plămân de delfin unui copil, salvându-i, astfel, viaţa. Copilul a devenit amfibie. Cartea m-a impresionat atât de mult, încât am realizat că direcţia mea în viaţă este medicina. Ceea ce am şi făcut.
Trăind de mulţi ani în America, am avut ocazia, ca doctor, să întâlnesc oameni de pe tot mapamondul, oameni care erau mândri de ţara în care s-au născut. Spre neplăcuta mea surpriză, am constatat că multor români le era jenă de originea lor şi sufereau un fel de înstrăinare etnică, o depersonalizare stranie. Deşi născuţi în România, ei spuneau că sunt, ca origine, italieni, germani, francezi… numai români – nu! Intrigat de acest ciudat fenomen, am încercat să-i aflu cauza. După o muncă asiduă de cercetare a multor documente din ţară şi din străinătate, mi-am dat seama că istoria noastră, istoria adevărată a poporului nostru, este fundamental diferită de cea învăţată în şcoală. Descoperirea m-a incitat şi m-a determinat să continui studiile, cu preponderenţă asupra istoriei Daciei şi a locuitorilor ei. Neadevărurile oficiale m-au revoltat şi, din această revoltă a spiritului care nu acceptă falsitatea – indiferent de unde vine şi indiferent de cauzele care o generează şi o perpetuează – s-a născut în mine neobosita dorinţă de a cunoaşte în profunzime istoria neamului meu, neam pe nedrept vitregit de-a lungul istoriei. Am descoperit că noi, românii, avem o istorie cu care trebuie să ne mândrim. Dorinţa de a spune lumii întregi – şi, în primul rând, românilor – că istoria noastră este demnă de marile enciclopedii ale istoriei universale, am finalizat-o în cartea „Noi nu suntem urmaşii Romei”. În ceea ce-i priveşte pe romani, am ajuns la nezdruncinata concluzie că ei, romanii, nu sunt înaintaşii noştri, ci nepoţii noştri târzii.
Documente ale unor istorici de prestigiu, inclusiv de sorginte latină, atestă fără drept de tăgadă faptul că armata invadatoare a împăratului Traian din anul 106 d.H. nu a cucerit decât aproximativ 14% din teritoriul Daciei, iar ocupaţia romană a fost temporară – doar 165 de ani. În alte ţări care au suferit o ocupaţie cu sute de ani mai lungă decât teritoriul geto-dacic, populaţia nu s-a „mixat cu invadatorii” şi nici nu şi-a înlocuit limba originară. Este suficient să amintim doar câteva dintre aceste ţări: Britania – 400 de ani sub ocupaţie romană, Grecia – 641 de ani, Egiptul – 425 de ani, Palestina – 325 de ani. Romanii nu numai că nu au reuşit să elimine limba acestor popoare, dar nu au fost capabili să creeze o limbă unitară nici măcar în ţara lor, Italia, unde sunt şi astăzi peste 150 de dialecte. Concluzia se impune de la sine: romanii nu şi-au transplantat limba în Dacia, tot aşa cum nu au putut s-o facă în propria lor ţară şi nici în celelalte ţări cu ocupaţie mult mai îndelungată.
Ştim cu toţii că este foarte greu să schimbi o părere falsă, fiindcă e înrădăcinată de secole prin manualele şcolare, prin tomuri de istorie, cărţi, articole, studii de aşa-zisă „romanistică”, intervenţii la radio şi, apoi, la televiziune.
Pentru cine este familiar cu ideologia şi psihologia manipulării maselor, nu este nimic nou ceea ce am spus şi scris în repetate rânduri : „Pentru lichidarea unui popor se începe prin a-i altera, a-i şterge memoria: îi distrugi cultura, cărţile, religia, istoria şi apoi vine altcineva care îi va scrie alte cărţi, îi va da altă religie, altă cultură, îi va inventa o altă istorie (de origine latină ori slavă, după momentul politic). Între timp, poporul începe să uite ceea ce este sau ceea ce a fost iar cei din jur vor uita şi mai repede: limba nu va mai fi decât un simplu element de folclor care, mai devreme sau mai târziu, va muri de moarte naturală. Noile forme istorice vor aduce elemente şi simboluri noi de adoraţie, care le vor îndepărta pe cele originare. Din vechiul start spiritual vor rămâne undeva, la un etaj inferior al cunoaşterii, numai câteva cuvinte, expresii, tradiţii, impresii, fragmente, nume de localităţi, munţi şi ape, fără un înţeles aparent. Formele vechi care, cândva, au ocupat valenţa transcendentalului, vor fi deplasate de formele noi, care vor dicta componenţa şi funcţiile «noului popor», aşa cum s-a întâmplat cu noi”.
Bazându-mă pe descoperirile arheologice şi pe logica de comparaţie cu ţările numite anterior, descopeream că ceea ce afirmase Ion Alexandru Brătescu-Voineşti în anul 1942 este purul adevăr: „N-a pierit nici o limbă a Dacilor, pentru că n-au avut altă limbă proprie, care să fie înlocuită prin limba Romanilor şi n-au avut o astfel de limbă pentru simplul motiv că Dacii vorbeau latineşte. Limba Dacilor nu a pierit. Ea a devenit , în Italia, întâi, limba romanilor, care era o formă literară a limbii Daciei, iar mai târziu, limba italiană. Aceeaşi limbă a Dacilor, dusă în Franţa, a ajuns, întâi, limba Galilor, iar cu timpul, limba franceză; în Spania, ea a devenit, întâi, limba Iberilor, iar cu timpul, limba spaniolă, iar aici (pe teritoriul Daciei, N.A.), a devenit, cu vremea, limba noastră românească.”
Bucuria de a descoperi o magistrală istorie daco-geta a strămoşilor noştri precum şi dorinţa firească de a face cunoscută această istorie m-au determinat să înfiinţez, în anul 1999 Societatea „DACIA REVIVAL” („Reînvierea Daciei”), cu sediul în New York. Societatea îşi propune să aprofundeze studiile privind istoria veche a României. Am constatat cu mare satisfacţie că din ce în ce mai mulţi români din ţară şi de peste hotare împărtăşesc aceleaşi puncte de vedere la care ajunsesem eu însumi. Imi face o mare plăcere să constat creşterea continuă a calităţii studiilor dacologice din ultimii ani datorata înspecial unor membrii şi a unor simpatizanţi prestigioşi şi activi ai societăţii „Dacia Revival”: zeci de profesori universitari, cercetători pluridisciplinari, arheologi, istorici, , filologi, preoţi, sute de cadre didactice din învăţământul mediu, studenţi ai universităţilor din România, Statele Unite, Canada, Germania, Spania, Franţa, Macedonia, Australia. Un public românesc tot mai larg apreciază din ce în ce mai mult eforturile noastre de a repune adevărul dacic pe masa diversificată – şi uneori eronată – a istoriei omenirii.
Nu pot sa nu mentionez sprijinul acordat noua de domnul presedinte G.C.Paunescu.
Realizările societăţii noastre ne umplu sufletele de mândrie şi de satisfacţie, căci nimic nu este mai înălţător decât să ştii că aparţii unui neam de eroi şi că ai pus o temelie solidă la rescrierea onestă, în parametrii adevărului, a istoriei neamului tău.
În prezent, „Dacia Revival” are şase filiale în România şi cinci în alte ţări ale lumii, ţări cu o semnificativă imigraţie românească. La adresa de internet – www.dacia.org – se află informaţii ştiinţifice şi culturale despre daci şi despre istoria lor milenară, se pot asculta cântece de o mare vibraţie patriotică despre strămoşii noştri şi inspirate de ei, se poate citi publicaţia societăţii, „DACIA magazin”, iar cititorii au posibilitatea să-şi exprime propriile opinii şi sugestii pe FORUMUL acesteia. Menţionez faptul că revista lunară „DACIA magazin” a avut o largă difuzare atât în România, cât şi în alte ţări care au o mare concentraţie de români. Societatea noastră a fost , de asemenea, proprietara staţiei de televiziune „Dacia TV” din New York, prin care a transmit emisiuni culturale de mare interes.
Până în prezent, am organizat şi desfăşurat cu succes XVII ediţii anuale ale „Congresului Internaţional de Dacologie”, la Bucureşti, Buzau, Oradea, Targu Jiu, Chisineu si New York.
Cu o nestinsă dragoste de adevăr şi de afirmare a lui, am ridicat trei monumente pe teritoriul Vechii Dacii: statuia regelui Burebista – la Orăştie, în judeţul Hunedoara ( de fapt singura statue ridicata acestui rege pana acum)- , monumentul lui Niculae Densuşianu – la Densuş, în Ţara Haţegului din judeţul Hunedoara – şi monumentul „Primul mesaj scris din istoria omenirii” – la Tărtăria, în judeţul Alba mentionand „Cand nimeni in lume nu citea la Tartaria se scria”..
Munca societăţii „Dacia Revival” este doar la început. Sunt pe deplin conştient de marile obstacole cu care mă confrunt, dar nimic şi nimeni nu mă va împiedica să caut adevărul şi să-l spun românilor şi întregii lumi.
Personal, voi continua să studiez documente, să-mi menţin viu interesul pentru săpături şi descoperiri arheologice şi să adresez forurilor competente din ţară îndemnul de a sprijini cercetările istorice asupra istoriei Daciei. Adevărul este unul singur: noi suntem urmaşii daco-geţilor atât din punct de vedere biologic, cât şi din punct de vedere lingvistic. Acest adevăr trebuie spus răspicat şi trebuie cunoscut ca atare de către fiecare român, indiferent unde s-ar afla. Căci adevărul nu cunoaşte graniţe.
Existenţa mea gravitează în jurul a trei mari pasiuni cu care mă mândresc şi care mă susţin pe verticalitatea vieţii: familia, profesia de doctor şi continua muncă de reînviere a spiritului dacic pe plan naţional. Familia şi profesia sunt coordonate întregi, definitive şi revelatorii. Propagarea importantelor rezultate ale muncii mele şi a colaboratorilor mei în domeniul cercetării istoriei vechi a României este, încă, dificilă, cu multe obstacole. Ceea ce ştiu şi, de aceea, afirm cu tărie este că, mai devreme sau mai târziu, adevărul va triumfa. Căci adevărul nu are nevoie de argumente. El există şi se va face cunoscut tuturor. Aceasta este confesiunea mea de credinţă.
Îndemnul meu adresat, în special, celor tineri este de a continua munca fascinantă şi atât de recompensatoare a cercetării, descoperirii şi afirmării valorilor istorice perene ale înaintaşilor noştri, dacii.
