Cred că ar merita, în Săptămâna Patimilor, să reflectăm un pic asupra înfăptuirii binelui – nu neapărat ca o poruncă, dar mai ales ca o necesitate.
Desigur, pildele biblice, deşi lăsate pentru a îi lumina (şi elibera) pe oameni, au fost interpretate în fel şi chip.
Povestea lor nu s-a terminat atunci când au fost spuse, şi nu a luat sfârşit, de fapt, nici astăzi fiindcă, oricum ai lua-o, este nevoie de participarea noastră pentru ca lucrurile să fie definitivate.
Omul are liberul-arbitru, o armă teribilă, cu care poate alunga forţele răului, dar în acelaşi timp poate juca şi ruleta rusească. Depinde de ţel, de înclinaţie şi de dispoziţie.
De la Sartre (care, în piesa sa ”Diavolul şi bunul Dumnezeu”, ajungea, finalmente, la concluzia că omul poate fi convins doar prin forţă să facă exclusiv binele) până la Dostoievski (care, în ”Fraţii Karamazov”, ridică atâtea probleme legate de religie şi de existenţa terestră încât e nevoie de noi generaţii pentru a le descifra şi, eventual, soluţiona), o mulţime de scriitori şi filosofi au încercat să decripteze misterul Genezei, al credinţei şi al Evangheliilor.
Dacă, în mod evident, există întrebări cărora nu le putem da, cel puţin pe coordonatele actuale ale existenţei, un răspuns (de exemplu, cine este Creatorul sau ce s-a întâmplat, în detaliu, la revolta luciferică şi la izgonirea din Eden a lui Adam şi a Evei), am putea încerca să ne punem de acord asupra a altceva: de ce ar trebui să alegem binele.
Simt nevoia să îmi exprim o părere personală şi din cauză că m-am confruntat cu două teze cărora nu mă raliez în totalitate.
Prima spune că trebuie să facem binele fiindcă ”răsplata noastră va fi în Ceruri”. Deşi este adevărat că Iisus spune că regatul Său nu este de pe acest Pământ şi aminteşte, mai mult sau mai puţin direct, de o altă lume aflată în Împărăţia Cerurilor, nu aş fi de acord cu făptuirea binelui doar în scopul de a obţine o recompensă într-o altă formă de existenţă sau într-un alt spaţiu. Dincolo de faptul că pentru cei care nu cred în Dumnezeu această lume poate părea o utopie, nici pentru credincioşi nu cred că e bună abordarea ”suport toate suferinţele aici, pentru că răsplata îmi va fi mare dincolo”. Nu. Ar trebui, zic eu, să facem binele aici şi acum pentru a da o şansă în plus existenţei terestre. Câţi dintre noi doresc să le lase moştenire copiilor şi nepoţilor o lume de infern?
Desigur, pe Pământ există multă suferinţă. Dar depinde foarte mult de noi înşine să o curmăm. Fără decizia unor oameni nu ar fi existat războaie, nu ar fi existat lupte fratricide pentru putere, nu ar fi existat crime. După unii, nici epidemia de COVID-19 nu ar fi existat.
A doua ar încerca să acrediteze ideea că, pentru a avea un portret onorabil în societate, pentru a nu fi supus oprobriului public, ar fi mai bine să urmezi calea binelui. (De remarcat că avem, la ora actuală, foarte mulţi concetăţeni cărora nu le pasă nici măcar dacă sunt ”arătaţi cu degetul”).
Eu zic că binele trebuie făcut din convingere. Din conştientizarea faptului că cealaltă cale nu te duce acolo unde trebuie. Nici pe tine, nici pe urmaşii tăi. (De menţionat că într-o carte de ocultism se afirmă că răul nu este un principiu independent, ci doar negarea binelui).
Dacă vom avea în continuare războaie, nenorociri, suporteri care se omoară pe stadioane, nedreptăţi, violenţă domestică, premii culturale sau sportive aranjate, adolescenţi sau oameni maturi care aleg calea pierzaniei sau a renunţării la viaţă, mafie, droguri, corupţie – şi altele asemănătoare, credeţi că vom avea vreodată o lume mai bună?
Or, toate aceste flageluri sunt ”creaţia” omului şi a liberului său arbitru.
Deci, depinde de alegerea noastră să le stopăm.
Foto: By Lucas Cranach the Elder, CC BY-SA 4.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=81025385
