Al. Florin Ţene
Orficii spuneau că viața de pe pământ e trecătoare ca o iluzie și numai lumea de dincolo e trainică și veșnică, iar sofiștii preamăreau sensurile cuvintelor, iar renumitul cuvântător Gorgias îi va personifica puterea minunată de influențare a omului în lucrarea sa ”Enkomion Helenes”, în traducere ”Elogiul Elenei”.
Puterea, chiar supranaturală, a cuvântului, proprietatea lui de a exprima toate sensurile gândurilor, forța lor de convingere în toate domeniile, dar și în bine și în rău, puterea de seducție pe care o are asupra omului, făcându-l să vadă frumosul urât și urâtul frumos, culorile invers, albul să-l facă negru și negru să-l facă alb, pe criminalul cel mai cinstit om și pe omul cinstit să-l facă criminal, și datorită elocinței avocaților, toată această magie a cuvântului își are originea în funcția primordială a logosului ca întrupare a cosmosului, deasupra fiind Dumnezeu, care a spus că “la început a fost cuvânul”, dar și evoluția ideilor filosofice de până la Gorgias.
Ficțiunea și iluzia devin, după cum am văzut, universul artei, unde adevărul artistic nu e totuna cu adevărul real. Astfel apare funcția hedonistă a artelor, așa cum scria Dialexis, „cărora le sunt indiferente dreptatea sau nedreptatea, căci creatorii nu-și desăvârșesc operele de dragul adevărului, ci pentru plăcerile oamenilor” ( Convorbiri, 3, 17).
Mă simt apropiat de sofiști și de școala eleaților când combin într-o viziune ce trece de marginile firescului, relativul cu absolutul. Această vrajă a cuvintelor uneori izbăvitoare, alteori dușmănoase și otrăvitoare, amăgește sufletul înpingându-l într-o stare de iluzie hipnotică. La tragedia care a înflorit în secolul XVII și XVIII descoperim în nuce renumita teorie cathartică a artei, care a parcurs un drum lung și contorsionat până în present. Disputa cu privire la această funcție purificatoare a artei reflectă lupta dintre caracterul ei orfic și mentalitatea apollinică a grecilor care asimilau mai greu ceea ce era străin de concepțiile lor. În acest sens trebuie înțeleasă atitudinea lui Platon. În opoziție cu Platon, Aristotel susține teza prin care spune că arta, prin emoțiile pe care le trezește, eliberează o porțiune din fondul pasional al omului, și, deci, îl purifică, îl modelează. În Poetica, 1440 b. Aristotel scrie: “Tragedia e, așadar, unitatea unei acțiuni alese și întregi, de o oarecare întindere în grai împodobit cu felurite soiuri de podoabe osebit după fiecare din părțile ei, imitație închipuită de oameni în acțiune“.
Contactul celor doi gânditori cu orfismul e de mult stabilit: Platon s-a născut la Egina în 428 î.e.n. a călătorit foarte mult în Italia, Asia Mică, Egipt, Siracuza etc., de unde s-a inspirat din ideile vremii, mai ales cele din spațiul mediteranean, tracic și oriental.
Aristotel, care a trăit între anii 384-322 î.e.n. s-a născut la Stagira din Macedonia grecească, în arealul Traciei, se trăgea din familia Asclepiazilor. Se pune întrebarea: de ce fostul elev al lui Platon se ocupa de educația lui Alexandru, fiul Regelui Filip al Macedoniei ?
La cursurile celor doi se predau filosofie și exercițile fizice. Ritualul inițiatic este evident și prin scrierile acroamatice care erau incifrate și nu erau destinate decât celor ce le-au audiat. Auditorii, după cum a lăsat în scris Aulus Gellius modul de învățătură aristotelic în Nopțile atice, erau selecționați după severe reguli de magistru.
În aceste rânduri nu am dorit să fac o exegeză asupra ideii de inițiere și purificare prin artă în gândirea europeană și românească. Milton, Lessing, Schiller, Kant, Schopenhauer, Berguson, Bremond, Freud, Croce, Luckace, și la români Vianu, D.M.Pippidi, Raoul Teodorescu și mulți alții au analizat și nuanțat funcția cathartică a tragediei, comediei, poeziei și artei în general, ca efect, permanență și condiție a plăsmurii umane.
