Dr. Dan Mihai Bârliba
Procesul traducerii dintr-o limbă în alta s-a dovedit a fi extrem de util, chiar dacă a fost mereu marcat de anumite imperfecţiuni şi disfuncţionalităţi. În sprijinul afirmaţiei mele ofer cititorilor câteva vorbe de spirit: “Vai de acei artizani ai traducerilor, care, prin traducerea fiecărui cuvânt, irită sensul! Acolo se poate spune într-adevăr că litera ucide, iar spiritul reînsufleţeşte.” (Voltaire); “Traducătorii sunt caii de tracţiune ai culturii.” (Aleksandr Puşkin); “Traducerile se aseamănă cu femeile: când sunt frumoase, nu sunt fidele, iar când sunt fidele, nu sunt frumoase.” (Edmond Jaloux); “A traduce este forma cea mai profundă de a citi.” (Gabriel Garcia Marquez); “Fără traduceri am trăi în provincii delimitate de tăcere.” (George Steiner); “Gândirea umană europeană este opera colosală a traducătorilor. Fără traducători nu ar exista Europa, nu ar exista literatura mondială… Traducătorii sunt de o mie de ori mai importanţi decât deputaţii din Parlamentul European.” (Milan Kundera).
Cu menţiunea că nu mă voi referi în acest eseu la specialiştii în traducerea simultană sau consecutivă, care au un rol bine determinat în procesul comunicării interlingvistice, fac afirmaţia preliminară că istoria traducerilor şi a traducătorilor este una îndelungată şi fascinantă.
Specialiştii în domeniu consideră că primul moment semnificativ al acestei istorii ar fi legat de Sfântul Ieronim (347-420) care, la solicitarea Papei Damasus I, a tradus “Biblia” în limba latină pe baza analizei comparative a versiunilor greacă, aramaică şi ebraică, “Biblia Sacra Vulgata” devenind varianta oficială a “Sfintei Scripturi”. Peste mai bine de un mileniu, în timpul Papei Nicolas al V-lea, Roma se transformase într-o veritabilă “uzină de traduceri” din greacă în latină. În alt spaţiu spiritual, Erasmus din Rotterdam a tradus în limba latină versiunea greacă a “Noului Testament” (1516), opera lui fiind considerată ca superioară, prin conţinut şi stil, cărţii menţionate anterior; scrierea lui Erasmus a fost folosită de către Martin Luther ca bază pentru elaborarea versiunii germane a “Bibliei” în perioada 1522-1534. În timpul Renaşterii şi Barocului s-au afirmat mulţi traducători germani ai operelor lui Caesar, Plutarh şi Tit Liviu.
Epoca modernă s-a caracterizat printr-o intensificare fără precedent a traducerilor unei varietăţi de lucrări literare. Pe ilustrul erudit Goethe l-a preocupat activitatea de traducere în întreaga lui viaţă până la trecerea în Eternitate în anul 1832. Acesta a tradus în limba germană opere ale unei strălucite pleiade de autori: Sofocle; Euripide; Homer; Pindar; Terenţiu; Jean Racine; Pierre Corneille; Denis Diderot; Voltaire; Madame de Staël; George Gordon Byron; William Shakespeare; Calderon de la Barca; Benvenuto Cellini; Alessandro Manzoni. De asemenea, au rămas în tezaurul spiritual universal numeroase traduceri în limba franceză ale unor opere antice (Homer; Hesiod; Teocrit; Horaţiu), realizate de Charles Leconte de Lisle sau ale scrierilor filosofice hegeliene, aparţinând lui Jean Hyppolite. Boris Pasternak este traducătorul în limba rusă al operelor “Faust” de Goethe şi “Hamlet” de Shakespeare. Vladimir Nabokov a tradus poezii de Aleksandr Puşkin în limba engleză şi opere ale lui William Shakespeare, Goethe, Alfred de Musset, Lewis Carroll în limba rusă. Un record în materie l-a reprezentat scriitoarea rusă Anna Ahmatova (1889-1966), care a tradus în limba maternă poezii ale multor autori străini, acestea însumând aproximativ 20 de mii de versuri.
Istoria culturii româneşti a consemnat valoroase contribuţii ale traducătorilor din diferite limbi străine. Voi face o succintă enumerare, indicând în paranteze operele traduse în limba noastră: Mihai Eminescu (“Critica raţiunii pure” a lui Immanuel Kant); Titu Maiorescu (“Aforisme asupra înţelepciunii în viaţă” ale lui Arthur Schopenhauer); George Coşbuc (“Odiseea” lui Homer şi “Divina Comedie” a lui Dante Alighieri); Ion Heliade Rădulescu (fabulele lui Jean de la Fontaine şi poeziile lui Alphonse de Lamartine); Şt.O.Iosif (“Suferinţele tânărului Werther” de Goethe); Octavian Goga (“Tragedia omului” de Imre Madách); Eugen Lovinescu (“Eneida” lui Vergiliu); George Murnu (“Iliada” şi “Odiseea” lui Homer); Ion Pillat (poezii ale lui Charles Baudelaire, Rainer Maria Rilke, Saint-John Perse şi Walt Withman); George Lesnea (poezii ale lui Aleksandr Puşkin, Mihail Lermontov şi Serghei Esenin); Anatol Baconski (epopeea indiană “Mahabharata”, poeziile lui Salvadore Quasimodo, Arthur Lundkvist şi Carl Sandburg); Andrei Bantaş (opere dramatice ale lui William Shakespeare şi comedii ale lui Oscar Wilde); Gellu Naum (romane ale lui Victor Hugo, Alexandre Dumas, Stendhal şi Jules Verne); Ştefan Augustin Dionaş (“Faust” de Goethe, poeme ale lui Stephane Mallarmé şi Paul Valéry); Tudor Muşatescu (piese de teatru ale lui Molière, Karel Čapek şi Vladimir Maiakovski) ş.a.
Într-o altă notă interpretativă se cuvine a scrie câteva cuvinte despre traducerile creaţiei eminesciene. Jean-Louis Courriol, profesor de limba şi literatura română la Universitatea din Lyon, care a publicat în anul 1985 prima antologie a poeziilor lui Mihai Eminescu, traduse în limba franceză, declara următoarele: “Dacă nu îl traduci pe Eminescu, atunci nu are niciun rost să traduci pe altcineva. Trebuie să îl traduci pe Eminescu!”. Luceafărul poeziei româneşti a mai avut traduceri în alte limbi, printre care cele realizate de: Regina Elisabeta a României/Carmen Silva şi Mite Kremnitz în limba germană; Leon Leviţchi, Andrei Bantaş şi Corneliu M. Popescu în limba engleză; Anna Ahmatova şi Aleksandr Brodski în limba rusă; Maria Teresa Leon şi Rafael Alberti, Dana Giurcă şi José Manuel Lucia Megias în limba spaniolă; Geo Vasile în limba italiană etc. Se dovedeşte astfel că, deşi comportă un grad ridicat de dificultate, traducerea operei poetice a lui Mihai Eminescu este realizabilă.
În mod paradoxal, cred că ar trebui să fim mândri de existenţa unor expresii româneşti greu traductibile ori chiar intraductibile (e.g. dor; doină; plai; jale; cumsecade; cumpătare; lămurire; împieliţare; vrednic; mărţişor; pajişte; Ileana Cosânzeana), deoarece limba română în ansamblul ei reprezintă “partea noastră de Cer”, aşa cum credea gânditorul Constantin Noica. Îmi pun întrebarea probabil retorică: oare îşi va asuma vreodată cineva sarcina de a traduce cu deplină fidelitate “Amintirile din copilărie” ale lui Ion Creangă sau “Letopiseţele” cronicarilor moldoveni?
“Traduttore, traditore.” (Traducător, trădător.) este un celebru aforism italian care consideră că orice traducere este fatalmente infidelă, trădând atât ideea, cât şi subtilităţile stilistice ale textului original. Îmi permit să propun în aceeaşi limbă un alt aforism: “Traduttore, creatore.” (Traducător, creator.), întemeindu-mă pe convingerea că orice traducere, dacă este cu adevărat profesionistă, constituie o creaţie sui-generis care merită deplina recunoştinţă a cititorilor.
