Am început să-l citesc pe Attila Bartis în urma unei recomandări (dacă sunteţi în căutare de cărţi bune, puteţi face un popas la http://lecturile-emei.blogspot.com/ ) şi prima impresie pe care mi-am făcut-o (e drept, confirmată doar parţial deocamdată) a fost că are ceva din stilul scriitorilor sud-americani, deşi este maghiar născut la Târgu-Mureş.
Pentru debut, m-am oprit asupra romanului ”Tihna”. (Veţi vedea că nu este nicidecum vorba de o ”tihnă”, ci mai degrabă de un chin perpetuu).
Umorul caustic, dar de bună calitate, descrierile realiste, impresia că viaţa e profund tragicomică – toate acestea mi-au amintit de Julio Cortazar. Bartis jonglează cu situaţiile şi cu propriile divagaţii într-un mod care nu poate lăsa indiferent cititorul – poate unora nu le va plăcea, dar pe mine m-a cucerit.
Naratorul are, pe lângă umorul aproape negru, un soi de accent de superioritate, dar nu mi se pare aroganţă. Ci, mai curând, inevitabila superioritate a intelectualului conştient că este cu o lungime ”peste” ceea ce îl înconjoară.
Proza lui Attila Bartis este ca un duş rece – nu apuci să-ţi faci o imagine prea romanţată despre realitate, că vei lua contact imediat cu reversul.
Scriitorul maghiar este un bun povestitor (te captează chiar şi când subiectul e comun), dar, mai presus de asta, e un fin cunoscător al firii umane, un bun psiholog, cum se vede şi din dialogurile de la început ale naratorului cu preotul.
Relaţia eroului (romanul este scris la persoana întâi) cu mama sa este la fel ca şi cea cu lumea: tragicomică, ambiguă, alunecând frecvent de la sublim la ridicol şi invers.
Bartis descrie o realitate neagră, sordidă, absurdă, unele dintre personaje sunt depravate şi dezechilibrate şi, pe alocuri, mi-am amintit atât de neorealismul italian, cât şi de ”Lunile de fiere” ale lui Bruckner.
Unii cititori s-ar putea simţi ofensaţi sau dezgustaţi, dar, dacă nu faci parte dintre aceştia, aproape sigur vei fi cucerit de stilul abrupt şi ameţitor al scriitorului maghiar.
Într-o lume alienată, nu poţi rămâne perfect normal – pare a fi unul dintre principiile după care se ghidează Bartis, pentru că descrie un univers al frustrării şi al alienării – fie că e vorba de politică, de sisteme corupte, de micimi şi îngustimi – în general de tarele umane, de egoism sau de perversitate. Rezultatul e acelaşi: omul nu poate fi fericit, aleargă după o himeră, după o iluzie.
E drept, pe măsură ce înaintezi în lectură ai impresia că nu va apărea nimic foarte nou, iar Bartis insistă, zic eu, mai mult decât este cazul pe trivialităţi şi pasaje scabroase, dar per ansamblu romanul său îmi apare într-o mai mare măsură aproape de ce ar trebui să fie un roman contemporan decât cel puţin o duzină de titluri pe care le-am încercat în trecut.
”Atât de singură, de parcă Dumnezeu ar fi uitat să creeze lângă ea Universul”, scrie Bartis despre unul dintre personaje, şi această formulare originală (şi de efect) pare că se răsfrânge asupra întregii opere.
Partea secundă a romanului oferă cititorului o intrigă mai complexă, dar şi pasaje violente şi triviale în exces, astfel încât, personal, prefer prima parte.
Soarta eroului pare a fi pecetluită încă de la început: nu are ieşire, nu are unde fugi, e fie prins ca într-o pânză de păianjen, fie obligat să care mereu piatra lui Sisif.
Nu am suficiente repere, suficienţi termeni de comparaţie pentru a şti dacă este o lectură obligatorie pentru o mai bună înţelegere a literaturii contemporane, dar una necesară este cu siguranţă.
