Am citit recent un eseu intitulat Auguste Rodin al poetului austriac Rainer Maria Rilke, care m-a impresionat foarte mult. Menţionez că R.M. Rilke lucrase între anii 1906 şi 1907 ca secretar particular al lui Rodin.
Încep acest articol cu evocarea anumitor momente din viaţa lui Auguste Rodin (1840-1917). S-a născut la 12 noiembrie 1840 la Paris într-o familie modestă. În anul 1854 tatăl său a decis să îl înscrie la Şcoala imperială de desen şi matematici, devenită mai târziu Şcoala de arte decorative. După ce a fost respins de trei ori la “École des Beaux-Arts” din Paris, tânărul Rodin urmează cursuri de literatură şi istorie la “Colège de France”, iar în 1862 el intră în Ordinul monahal “Pères du Saint-Sacrement”, fiind încurajat de către superiorul lui să se orienteze spre cariera artistică. În perioada 1875-1876 el face călătorii de studii la Florenţa şi Roma, fiind îndrăgostit de operele lui Michelangelo. În anii următori creează numeroase sculpturi; cu ocazia “Expoziţiei Universale” de la Paris/1900 se inaugurează “Pavilionul Rodin” unde artistul expune peste 170 de lucrări între care Poarta Infernului. În 1907 Rodin se instalează la Hôtel Biron unde îşi amenajează un atelier de creaţie care va deveni în anul următor “Muzeul Rodin”. La acel atelier a lucrat doar pentru câteva luni cel care avea să devină Maestrul Constantin Brâncuşi; “Maestrului de la Hobiţa” îi aparţin aceste cuvinte: “Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres”/“Nimic nu se poate înălţa la umbra marilor arbori.”. Rodin părăsea viaţa pământeană la 17 noiembrie 1917, fiind înmormântat în Cimitirul din Meudon, într-un cavou vegheat de Gânditorul marelui sculptor.
Eseul intitulat Auguste Rodin scris de Rainer Maria Rilke în anul 1903 debutează prin următoarele cuvinte: “Rodin a fost singur chiar înainte de a fi celebru. Gloria l-a făcut şi mai singur. Căci gloria nu-i, în cele din urmă, decât suma tuturor neînţelegerilor ce se adună în jurul unui nume nou. Sunt multe neînţelegeri în jurul lui Rodin şi limpezirea lor ar fi o trudă îndelungată şi anevoioasă. Şi ar fi şi inutilă: neînţelegerile stăruie în preajma numelui, nu a operei care s-a răspândit departe, dincolo de răsunetul şi hotarele numelui, devenind fără nume, ca o câmpie sau ca o mare care poartă un nume numai pe hartă, în cărţi sau printre oameni, pe când în realitate nu e decât întindere, mişcare şi adâncime.”.
În continuare autorul scrie: “În sfârşit, după ani de muncă singuratică, încerca să se înfăţişeze cu o operă. Era o iscodire a opiniei publice. Opinia publică răspunse tăgăduind. Şi Rodin se închise din nou în el pentru treisprezece ani. Fură anii în care, mereu necunoscut, se maturiza până la măiestrie, până la stăpânirea fără limite a propriilor sale mijloace, lucrând neîntrerupt, gândind, experimentând, fără să-i pese de timpul de care se detaşase. Poate tocmai împrejurarea că întreaga sa dezvoltare s-a petrecut în această netulburată linişte i-a dat acea puternică siguranţă mai târziu când a fost discutat, când i s-a contestat opera. Atunci când alţii au început să se îndoiască de el, dânsul nu mai avea nicio îndoială asupra lui însuşi. Toate rămăseseră în urmă. Nu de încuviinţarea şi judecata mulţimii mai atârna soarta lui; ea se hotărâse atunci când unii au crezut că o pot distruge prin batjocură şi duşmănie. În timpul în care se forma, nicio voce străină nu i-a ajuns la urechi, nicio laudă care să-l deruteze, nicio învinuire care să-l tulbure. Ca şi Parsifal (cavaler legendar din epoca Regelui Arthur, ale cărui fapte de vitejie sunt legate de găsirea Sfântului Graal – n.n.), opera i s-a maturizat în curăţire, singură cu sine şi cu un caracter mare şi etern. Numai munca lui îi vorbea. Îi vorbea dimineaţa când se trezea, iar seara-i răsuna încă îndelung în mâini ca într-un instrument lăsat deoparte… Această perioadă a maturizării este delimitată de două opere. La început, capul Omului cu nasul zdrobit, iar la sfârşit, figura tânărului, a Omului din primele timpuri cum l-a numit Rodin.”.
În privinţa membrelor superioare ale fiinţelor omeneşti, reflectate în creaţia lui Rodin, autorul afirmă: “Există în opera lui Rodin mâini mici şi de sine stătătoare care, fără să aparţină unui corp, trăiesc; mâini care se înalţă revoltate şi mânioase; mâini ale căror cinci degete răsfirate par să latre ca cele cinci gâturi ale unui Cerber al Infernului; mâini care umblă adormite; mâini care se trezesc; mâini nelegiuite, ducând poveri atavice; mâini obosite care nu mai vor nimic şi s-au aşternut colea, într-un colţişor ca nişte animale bolnave care ştiu că nimeni nu le mai poate ajuta. Dar mâinile sunt un organism complicat, o deltă în care foarte multă viaţă, venind de departe, îşi amestecă undele şi se varsă în marele fluviu al faptei. Există o istorie a mâinilor, ele îşi au cu adevărat propria lor cultură şi deosebita lor frumuseţe; li se recunoaşte dreptul de a avea o evoluţie a lor, dorinţele lor, sentimentele, capriciile şi predilecţiile lor.”.
Rainer Maria Rilke descrie astfel capodopera lui Rodin, Caryatida: “Nu mai e figura ţeapănă care suportă, mai mult sau mai puţin lesne, sarcina unei pietre sub care s-a plasat după ce piatra stătea şi singură, e un nud feminin, îngenuncheat, încovoiat, comprimat în sine şi plămădit pe de-a-ntregul de mâna poverii a cărei greutate îi coboară ca o necurmată cădere în toate mădularele. Toată piatra apasă pe fiecare părticică a acestui trup ca o voinţă care a fost cândva şi mai mare, mai veche şi mai puternică şi, totuşi, ursita de a o purta nu încetează să se împlinească. Trupul o poartă aşa cum porţi în vis greutăţi din lumea imposibilului şi nu găseşti nicio ieşire. Iar prăbuşirea şi sfârşeala sunt şi ele tot sarcini ce trebuie purtate, iar când te ajunge oboseala şi te doboară, atunci şi doborârea asta trebuie trupul s-o poarte, s-o poarte într-una şi fără de sfârşit. Aşa e Caryatida.”.
Despre monumentul dedicat de Rodin romancierului francez Honoré de Balzac – pe care am avut prilejul de a-l admira în 1998 la “Muzeul Rodin” din Paris – Rainer Maria Rilke lansa aceste opinii: “L-a sesizat în esenţa lui, dar nu s-a oprit la limitele acestei esenţe; în jurul potenţelor ei cele mai extreme şi mai îndepărtate, în jurul a ce i-a rămas neizbândit, el a trasat acest puternic contur care a mai figurat parcă odată, demult, pe cine ştie ce pietre funerare ale unor popoare străvechi. Vreme de ani de zile şi-a trăit toată viaţa în această figură. A vizitat locul de baştină al lui Balzac, peisajele acelea din Touraine care apar mereu în cărţile lui, i-a citit scrisorile, i-a studiat portretele care au ajuns până la noi şi a colindat iar şi iar prin opera lui; pretutindeni în păienjenişul rămuroaselor drumuri ale acestei opere se întâlnea cu oameni balzacieni, cu familii şi generaţii întregi, cu o lume care credea încă în existenţa creatorului ei, care părea că trăieşte din el şi îl priveşte în faţă. Văzu că orice ar fi făcut, toate aceste mii de figuri nu erau, totuşi, exclusiv preocupate decât de <Unul> singur, cel care le crease. Şi precum pe numeroasele chipuri ale spectatorilor se poate citi drama care se petrece pe scenă, tot astfel îl căuta Rodin în toate aceste figuri pe acela care pentru ei încă nu pierise. Ca şi Balzac, crezu în realitatea acestei lumi şi izbuti pentru o clipă să se strecoare în ea. Trăia ca şi când Balzac l-ar fi creat şi pe el, amestecat pe nesimţite în mulţimea existenţelor sale.”. Autorul eseului consideră oportună evocarea “unor dagherotipuri (vechi fotografii făcute cu ajutorul unei camere obscure pe o placă de cupru argintată, sensibilizată cu vapori de iod şi de brom – n.n.) ca cel avut de Stéphane Mallarmé care îl înfăţişa pe Balzac fără haină, cu bretele, care îi ofereau numai puncte de sprijin cu totul generale şi nimic nou; chipul pe care-l înfăţişează ele era ştiut încă de la şcoală.”. La acestea sunt adăugate: *cuvintele lui Théophile Gautier; *notele fraţilor Goncourt; *frumosul portret al lui Balzac, schiţat de Lamartine (e.g. “avea înfăţişarea unui element al naturii”; “avea un suflet atât de mare încât îi purta cu multă uşurinţă trupul greoi”).
M-am referit în articolul de faţă doar la câteva consideraţii prezente în eseul citat care este mult mai dens şi mai profund. În ceea ce mă priveşte, am rămas cu imaginea unui poet austriac despre un sculptor francez în numele unei splendide sinergii artistice europene.
