Al. Florin Țene
Volumul de poeme, intitulat “Autoportret“ de Banu Rădulescu, apărut la Editura Fundației Culturale MEMORIA, este practc, autoportetrul unui suflet sensibil, înțelegător și bland care a trecut prin multe în viața sa.Acesta a fost ctitorul publicației MEMORIA-revista gândirii arestate, ce apare sub egida Uniunii Scriitorilor.
Pe ultima copertă a cărții citim două texte, scrise cu sinceritate și trasmițând adevăruri. Corina Bach, fiica autorului, scrie: “Eu mi-am permis să public poeziile găsite în manuscrisele tatălui meu pentru că mie mi-au plăcut, desi el spunea mereu că el nu este poet…Cu atât mai mult mă bucur că există și în afara persoanei mele interes pentru aceste poezii. “
Al doilea text este scris de Anda Glăman care scrie cu empatie despre autor: “Banu Rădulescu a fost unul dintre oamenii binecuvântați care trăiesc pentru idealuri. A crezut, cu suflet de copil, că România va renaște într-o bună zi. A avut, mai presus de toate, un suflet de o infinită sensibilitate, bunătate și generozitate, iar vremurile grele nu i-au clintit credința. “
Cartea se deschide cu biografia autorului, pe numele său Șerban “Banu “ Rădulescu, născut la 12 februarie 1924 și decedat la 9 decembrie 1998 la Berlin. A fost un doctor în medicină, deținut politic în două rânduri, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1967, fondatorul din 1990 și redactorul-șef al revistei Memoria, președinte al Fundației cu același nume, promotor al Memorialului „Fortul 13 Jilava”.
A fost absolvent al Liceului Militar „Nicolae Filipescu” de la Mănăstirea Dealu, președinte al Fundației cu același nume, promotor al Memorialului „Fortul 13 Jilava”.
Banu Rădulescu a fost arestat în 1948, pe când era student la medicină în anul VI, și a fost eliberat în 1954.[3] În cei 6 ani de pușcărie, Banu Rădulescu a schimbat 7 locuri de detenție.
De-a lungul vieții a publicat următoarele cărți:Dincolo de așteptare, Editura Pentru Literatură, București, 1967,, Lumina si piatra, București, 1972, Păsările mari nu cântă, București, 1976; reeditare Editura Institutul Cultural Român, 2005. ISBN 973-577-471-2, Nimic despre fericire, Editura Militară, București, 1984În iarbă cu fața la soare, Editura Cartea românească, București, 1989, așa cum se subliniază în “Biografie “ ce deschide volumul, având și fotografia autorului vorbind la microfon.
După cele două pagini, Nae Constantinescu, președintele Fundației Culturale Memoria semnează un text, scris mai mult cu sufletul, intitulat “ Sufletul lui Banu Rădulescu trăiește“.Întradevăr trăiește, fiindcă, printre altele premiul cu numele său este acordat anual celor care au scris cărți despre personalități românești care au suferit în închisorile comuniste, un regim criminal. Acest premiu l-am primit și eu în acest an pentru romanul “Ce greu a fost în noaptea asta!-Viața poetului Traian Dorz între realitate și poveste. “
În “Notă asupra ediției “ editorul ne face cunoscută personalitatea lui Banu Rădulescu, ne dezvăluie “laboratorul “ constituirii acestui volum de versuri, dezvăluin necazurile prin care a trecut poetul în închisorile comuniste, el alăturându-se altor poeți deținuți politici, cum sunt: Corneliu Coposu, Andrei Ciurunga, Ion Caraion, Păstorel Teodoreanu, Gabriel Țepelea, Zahu Pană, Zorica Lațcu, Iuliana Preduț-Constantinescu, la care mai adaug eu pe Radu Gyr despre care am scris romanul “Întoarcerea din cruciadă “,Vasile Militaru despre care, iarăși, am scris romanul “În poeziile mele nu va rima poporul cu tractorul “ și Traian Dorz despre care am publicat romanul “Ce greu a fost în noaptea asta! “, pentru care am luat premiul “ Banu Rădulescu“ al revistei și Fundației “Memoriei” Ilustrațiile acestei lucrări fac parte din Caietele de schițe ale cunoscutului Academician Mircia Dumitrescu, unul din prietenii lui Banu Rădulescu. Conceptul și designul acestui volum i se datorează Corinei Gabriela Duma, lector universitare dr. la departamentul de Desing de la Facultatea de Arte Decorative București.
Volumul care cuprinde 84 de poeme , se deschide cu poemul “Autoportret “, scris în stil clasic, având versuri scurte ca o baladă și rimă pereche, care pe două pagini eul poetului se autocaracterizează: “tare-aș vrea să știu cum oare/ Sunt la chip și-n fățișare “și-n dezbaterea gândurilor sale, poetul ajunge până la sfârșit să se întrebe: “Și mi-e rușine/ Că nu-i nimeni-cine? cine? Să mă vadăăatât de bine.“
O parte din poeme sunt scrise în stil clasic cu rimă și ritm, altele sunt scrise în vers alb, bazându-se mai mult pe metaforă și idee.
Citind volumul de poeme mi-am adus aminte de ce zicea KarlMarx, cel care spunea „Istoria tuturor societăților cunoscute este istoria luptei de clasă” și că „Istoria se repetă, mai întâi ca o tragedie și mai apoi ca o farsă”.Dar filozoful nostru de la Rășinari Emil Cioran spune că ”a se cunoaște”, nu înseamnă ”a cunoaște”, asta fiind doar o ”varietate” de a înțelege cunoașterea. ”Paul Valery, reprezentantul al simbolismului tardiv în literatura franceză.a confundat cunoașterea cu clarviziunea. Mai mult, voința de a fi clarvăzător, de a fi inuman de lucid, se însoțește la el cu un elogiu abia ascuns. Se cunoaște și se admiră pentru faptul că se cunoaște.
Am scris aceste fraze de mai înainte, după ce am citit poemul “Mefisto a vorbit “, un poem al iluziilor cunoașterii, fiindcă eul poetului trece printr-o metamorfoză a propriei lui cunoaștere: “… O cupă, încă una, mai și încă…/ Luați țeasta mea și faceți-o pahar./Ia-mi inima, frământ-o și-o mănâncă//Și scapă-mă de-așa nevolnic har.“( Mefisto a vorbit). Un poem interesant , în coluțul căruia Faust așteaptă sufletul.
Entropia lirică a cărții nu poate fi înțeleasă în absență unei evocări a cuprinderii vieții zbuciumate a poetului, aceasta fiind un proces în mișcare în cadrul unui sistem politic criminal-comunismul-unde s-au depus, ca în straturile geologice, elemente constitutive dintre cele mai felurite. Acest sentiment îl are poetul în “Ars poetica “, poem în care se îmbină rima cu versul liber și chiar și cu cel alb, în funcție de ideile pe care le trasmite: “Nu eu le-am scris/Ci așa-zmintit condeiul-/S-a fost oprit la porțile de gând,/Găsind luceferi pe fundul călimării/ i-a scufundat deasupra-mi rând pe rând “, după care poetul descoperă că: “E-un mincionos în mine care țipă/Că el e alfa și omega-n lume,/Un răzvrătit cu zbor într-o aripă/ Și-n alta cu o moarte fără nume. “Până la sfârșit eul poetului, surprins, ajunge la concluzia unei întrebări, nu retorice, ci la o concluzie: “Iar eu?/Eu sunt strigoiul păgânulul fără de Dumnezeu,/ Eu sunt doar umbra fără rădăcină,/ Ce crește-n vânt tiparul de ateu.// Destul că mă găsesc mereu aproape/ și când-setos, flămând-îl simt că cere,/ Din miile fântâni îi dau s-adape/ Trezind din nou pierduta lui putere “( Ars poetica).
Fiorul biblic se strecoară ca o vinovăție în versurile din “Ghetsemani” fiindcă “umbra trădării e tot mai aproape “, iar vinovăția și-o asumă chiar poetul, pe motivul să-i fie conștiința împăcată după atâtea secole.
Volumul postum al lui Banu Rădulescu promovează o lirică barocă a clarității.Chiar dacă, uneori, apocaliptic într-o formă sau alta, era un liric al transparențelor, care pășește pe cărări răsbătute în pas fugos, uneori, aerian. Poetul, în acest volum, este stânjenit de mijloacele exterioare ale vieții, fiindcă a avut parte de vicistitudinile ei stârnite de un regim inuman,ca și interesul pentru evenimente anevoie de înțeles, în culori izbitoare și cu dicțiunea vizionară.
Volumul “Autoportret “, nu schițeasă un portret al eului poetului Banu Rădulescu,în acesta descoperim o “pictură” magistrală, cum o făceau renascentiști, fiind chipul viu al unui Poet profund. Ce-l înțeleg în tradiția isihastă ca o purificare a sufletului. Acest gnosticism, admițând revelația pornind de la simțuri a unui principiu în fapt incognoscibil , e întruchipat liric și înțeles ca o stare sufletească, mai pură ca iubirea.
