Avem dreptul să ne întrebăm

Ne-au mai rămas puține drepturi în țara în care Grupul de Comunicare Strategică decide până și la ce oră se poate scoate câinele din casă pentru a-și satisface nevoile. Totuși, cel puțin deocamdată, nu ni s-a interzis să punem întrebări, chiar dacă niciun decident politic nu va binevoi să ne răspundă.

Românii zic: ”am întrebat, n-am dat cu parul ”. Așa fac și eu acum, doar întreb, nici nu condamn și nici nu critic. Vreau doar să mă lămuresc asupra unor aspecte ale prezentului și viitorului vieții noastre de simpli cetățeni ai unei țări membre cu drepturi depline a Uniunii Europene și a NATO. Am nevoie de răspunsuri deoarece decidenții noștri nu comunică cu cetățenii și nici nu asigură transparență măsurilor luate. Parafrazându-l pe Caragiale, transparența actului guvernamental ” este sublimă, dar nu există”.

Prima întrebare importantă: Ne poate spune cineva, poate domnul ministru al afacerilor externe, de ce ne implicăm în conflictul armat dintre Rusia și Ucraina?

Situația în imediata proximitate a graniței noastre este gravă și va deveni și mai gravă. Este evidentă determinarea Rusiei de a soluționa conflictul prin orice cale, fie ea chiar printr-o recurgere la forța armatei sale colosale. Deja se dau lupte și mor oameni mai mulți decât orice efect Covid. Pur și simplu, avem un război adevărat la mai puțin de 500 km. de granița noastră.

Ce face România?

România pare că se crede apărătorul Ucrainei și încheie un tratat militar cu această țară chiar dacă, în conformitate cu analizele occidentale, ar fi putut să-și manifeste sprijinul doar prin simplul fapt că este membru NATO.

La acest Tratat se mai adaugă unele elemente care subliniază și mai mult orientarea decidenților noștri politici spre posibilitatea implicării militare a României. Astfel, sunt organizate manevre militare în zona de graniță, se pune problema reactivării rezerviștilor, se va produce la București o vizită a ministrului de externe ucrainean. Mai mult, după o lungă amânare, Parlamentul aprobă subit în aceste zile un program uriaș al achizițiilor de armament.

Să ne ajute Dumnezeu, căci nu știu pe altcineva, ca România să nu fie implicată direct, militar, într-un conflict teribil, dar care nici nu ne privește și nici nu ni-l dorim ca nație.

Dar problemele noastre nu se rezolvă, chiar dacă nu vom fi implicați militar, căci geopolitic suntem încadrați într-o zonă devenită ”caldă” , de risc, impredictibilă pe termen mediu, poate chiar lung, din punctul de vedere al stabilității politice și militare, devenită neinteresantă pentru investițiile străine pînă la o eventuală calmare a situației din întreaga zonă a Mării Negre.

Situația creată ne dă dreptul și la alte întrebări: s-a gândit cineva de la CSAT, Ministerul Apărării și Ministerul de Externe la consecințele dezastruoase ale implicării printr-un Tratat militar cu Ucraina asupra evoluției economiei românești prezente și viitoare? La ce fel de avantaje s-au așteptat prin sacrificarea avantajelor economice în favoarea celor politice?

Și-a pus cineva întrebarea referitoare la menținerea posibilității exploatării gazului din Marea Neagră în condițiile în care România devine un partener ”impredictibil”?

De ce România a semnat Tratatul militar cu Ucraina fără să îl condiționeze de rezolvarea problemei minorității românești supusă de către Statul ucrainean unor politici staliniste de deznaționalizare?

De ce aprobarea de către Parlament a programului de achiziționare a armamentului nu a fost însoțită în paralel de un program de offset, atât de necesar economiei și industriei noastre?

A doua întrebare importantă: mai putem spera în accesibilitatea fondurilor europene prin intermediul Planului Național de Redresare și Reziliență (PNRR) ?

Întrebarea se justifică prin existența unei situații pe cât de reală, pe atât de periculoasă, aceea a respingerii de două ori a PNRR de către Uniunea Europeană. Prima variantă a PNRR trimisă la Bruxelles de către guvernul Ludovic Orban a fost respinsă, fiind catalogată ca ”neconformă” cu liniile generale ale Mecanismului European de Redresare și Reziliență. A doua variantă, trimisă la Bruxelles de către guvernul Cîțu, a fost și ea ”trimisă înapoi” deoarece, așa după cum spunea dl. vicepremier Dan Barna: ”Comisia Europeană a solicitat modificarea PNRR, precizând că unele proiecte pot fi necesare, dar că nu va da bani din PNRR pentru ele” . Printre altele, era vorba despre programele de irigații.

De ce Comisia nu vrea să dea bani pentru programele Planului elaborat de către Ministerul Fondurilor Europene ?

Simplu! Pentru că la nivelul acestui minister încă nu s-a înțeles, din lipsă de competență și multă superficialitate, ce înseamnă MERR și ce trebuie să facă pentru a reuși atragerea fondurilor.

Mecanismul de redresare și reziliență este elementul central al Instrumentului de redresare al Uniunii Europene ”NextGenerationEU”, planul menit să permită UE să iasă mai puternică din pandemia de COVID-19. Mecanismul va avea un rol decisiv în a asigura redresarea Europei de pe urma impactului economic și social al pandemiei, o mai mare reziliență a economiilor și a societăților din UE și avansarea pe calea tranziției verzi și digitale.

Mecanismul de redresare și reziliență este structurat în jurul a 6 axe principale: tranziția verde; transformarea digitală; coeziunea economică, productivitatea și competitivitatea; coeziunea socială și teritorială; reziliența sanitară, economică, socială și instituțională; politicile pentru generația următoare.

Ce încredere putem avea în capacitatea acestui minister de a aduce bani în țară de la UE, atât timp cât nu este înţeles nici măcar obiectivul acestor fonduri. Ele sunt destinate strict ”redresării și rezilienței” post-pandemie și nu finanțării a tot felul de obiective și dorințe sprecifice României, cum sunt irigațiile, distruse în România, dar extinse și funcționale în toate celelalte țări membre.

Neînțelegerea scopului expres al MERR, ceea ce duce la crearea unui PNRR neacceptat la UE, este dovada incapacității decidenților din respectivul minister de a sesiza prioritățile țării în perioada bine determinată a post-pandemiei. Amestecul de obiective punctuale și particulare cu cele generale și de perspectivă se explică prin lipsa unei viziuni de ansamblu, pe termen lung, asupra dezvoltării, a unei strategii de ieșire din criză, ceea ce duce la improvizație și amatorism.

Deocamdată, aflându-ne în situația celei de a doua respingeri a PNRR, nu putem avea garanția accesării lor integral și la timp.

Apare întrebarea: având în vedere nevoia vitală pe care România o are de a accesa fondurile, dar și evidenta incapacitate profesională a decidenților din acest domeniu de a elabora un PNRR corect, nu ar fi urgent necesară o evaluare sau chiar o reorganizare a ministerului respectiv?