Avem măști, avem plexiglas, avem dezinfectante, dar profesori avem?

Mai este puțin până la începerea școlii, dar mai este mult până vom afla și înțelege logica măsurilor pe care le tot ia și le tot schimbă ministerul de resort. Trăim o telenovelă mai plină de surprize decât telenovela plecării lui Messi de la Barcelona.

Ba vorbim de cele trei culori de semafor pe care le vor afișa diferite zone sau regiuni, ba vorbim despre declarația pe răspundere proprie a părinților, ba despre metoda juma-juma de împărțire a clasei în prezență fizică sau în teleșcoală.

Mulți o critică pentru această brambureală pe doamna ministru Anisie, dar nu au dreptate. Domnia sa nu are niciun amestec în organizarea haosului. Cei care o critică ar trebui să înțeleagă că doamna ministru, fiind profesor de limbă și literatură română, are, ca orice literat, un personaj favorit din comoara literaturii române.

Este evident că personajul favorit, cu care se identifică, este Duduia Lizuca din Dumbrava Minunată a lui Mihail Sadoveanu. La fel ca Duduia Lizuca, doamna ministru trăiește în atmosfera minunată, chiar mirifică, a dumbravei, unde totul este gingaș și diminutiv, unde păsărelele cântă și florile emană un parfum de liniște și satisfacție sufletească. În dumbravă vine Sora-Soarelui și Zâna Miercuri, dar mai ales Zâna Închipuirii care are darul de a te face să visezi cu ochii deschiși.

Doamna ministru s-a ”izolat la dumbravă” nu pentru că ar fi suspectă de coronavirus, ci pentru că s-a descotorosit de povara organizării deschiderii școli, aruncând povara pe umerii organelor locale, a conducerii școlilor și mai ales a profesorilor. Domnia sa nu mai are nicio responsabilitate și poate să savureze în liniște atmosfera de basm a Dumbrăvii.

Chiar dacă programul elaborat de Ministerul Educației este departe de a fi realist și sustenabil, totuși a marcat câteva elemente importante cum ar fi procedurile de realizare a măsurilor de protecție. S-a stabilit și parțial realizat programul de instalare a panourilor de plexiglas, programul de asigurare a dezinfectanților și a unui număr rezonabil de măști, ca și modul de circulație a elevilor în incinta localurilor școlare.

Lipsește însă elementul central, adică pilonul de rezistență al școlii în condiții de pandemie.

Acest pilon central, fără de care întreg eșafodajul se năruie, este profesorul.

Profesorul devine nu doar educator și mentor, ci și ”polițist școlar”, fiind direct responsabil de starea de sănătate a elevilor în sensul luării unor decizii radicale referitoare la continuarea, oprirea sau trecerea pe teleșcoală a procesului de învățământ. Desigur, deciziile vor fi luate în final de către conducerea administrativă locală sau a școlii, dar profesorii vor fi cei care vor sesiza, propune și argumenta acele măsuri.

Prin modul în care ministerul a conceput politica de începere a acestui an școlar, profesorul este pus în prima linie a pericolului de contagiune și i se trasează sarcini care nu numai că îi depășesc atribuțiile, dar îi depășesc și capacitatea fizică de îndeplinire. Vor trebui să lucreze în mai multe schimburi și să acopere fără o retribuție corespunzătoare efortului suplimentar de acoperire a deficitului de personal.

Sunt elemente care arată fără nicio tăgadă lipsa de respect și înțelegere a forurilor guvernamentale față de situația dramatică a acestei categorii socio-profesionale în condiții de pandemie.

În cele ce urmează vreau să atrag atenția asupra unei situații și mai complicate în ceea ce privește rolul atribuit profesorului de către reglementările ministeriale.

Este problema pregătirii profesionale a profesorilor pentru noile condiții de desfășurare a procesului de învățământ.

Cu tot respectul și afecțiunea pentru colegii mei de breaslă (și eu sunt profesor) trebuie să spun că în momentul de față profesorii (indiferent de gradul lor și tipul de învățământ) nu au pregătirea necesară pentru ceea ce sui generis numim teleșcoală. Evident, sunt profesori excepționali care au prins din mers ”trenul” teleșcolii, așa cum sunt alții care, indiferent de mijloace și vârstă, au făcut eforturi mari pentru a se familiariza cu noile tehnici, dar nu aceasta este problema.

Problema constă în incapacitatea asigurării unui nivel aproximativ egal de pregătire al elevilor indiferent de modul în care profesorul reușește să stăpânească computerul.

Învățământul ”în clasă” se bazează pe o programă (curriculum și număr de ore) uniformizată la nivel național care este, în cea mai mare parte, baza elaborării manualelor. Rezultatul este acela că, indiferent unde se află elevul, el beneficiază de o pregătire ce asigură pe ansamblul național un nivel de informare și educație în parametri relativ egali.

Teleșcoala are limite nu numai de buget de timp, dar și de comunicare, ceea ce creează posibilitatea apariției unor diferențe importante între rezultatele învățării în funcție de abilitatea teleșcolastică a profesorului în sensul modului de adaptare a muncii de predare în clasă la condițiile distanțării fizice între profesor și elev.

Evident, va mai apărea încă o diferențiere în sens de inegalitate între elevi. Dacă prima era cea a capacității materiale diferite de a avea acces la laptop sau tabletă, cea de a doua va fi cea a capacității diferite a profesorilor de a utiliza metodele teleșcolastice.

Problema nu este doar la noi. Este o problemă pe care au întâmpinat-o și alte țări obligate să treacă rapid învățământul pe teleșcoală, dar au găsit și soluții care atenuează efectele negative ale dificultăților pe care profesorii le au în trecerea bruscă de la predarea ” față în față” la predarea prin teleșcoală.

Luând exemplul Australiei, Ţările Baltice au luat două tipuri de măsuri încă din luna martie, prefigurând dificultățile ce vor veni.

Prima măsură este aceea a elaborării și distribuirii la tot corpul didactic a unui manual (ghid) de practicare a procesului de învățământ prin tehnici informatice.

Modelul de bază este un manual australian de învățământ la distanță care se pare că este un element de referință. Măsura a fost completată cu organizarea online a unor cursuri de pregătire a profesorilor.

A doua măsură este aceea de elaborare a unor ”ghiduri pe materii”, adică a unor manuale pe materii de predare ce încearcă să traducă ”expozeul din clasă” în scheme și reprezentări grafice mai accesibile teleșcolii.

Ar fi fost timp și la noi să se avanseze în această direcție încă din primăvară, dar ne-a prins toamna și tot despre ”pepsiglasuri” vorbim și despre cum trebuie să poarte copiii ” măscuța”.