Cinstit să fiu, nu mergeam decât ocazional în anii studenţiei împreună cu colegii de facultate sau cu tinerii asistenţi universitari în anumite berării din Capitală; în schimb, printre lecturile mele s-au aflat episoade petrecute în acele spaţii ale bunei-dispoziţii din ultimele două veacuri. Am reunit în cele ce urmează o serie de evocări ale muzicologului, memorialistului şi scriitorului Viorel Cosma (1923-2017), prezentate într-un interviu acordat presei române în anul 2011, mărturisind că personal nu cunoşteam multe dintre aspectele prezentate.
Primele berării bucureştene au fost înfiinţate în 1809 pe Dealul Filaretului, pe şoseaua ce ducea către Cimitirul Bellu de azi, de către Johann Timple de Gotha şi apoi în 1825 de către Andreas Kube al cărui nume devenise în lexicul local “Andrei Berariul”; după 1850 apar Berăria “Luther” înfiinţată de proprietarul fabricii de bere Erhardt Luther şi fabrica Bragadiru deschisă de cofetarul Dumitru Marinescu.
Treptat berăriile au devenit atât de populare şi de populate încât multe staţii de tramvai cu cai purtau nume ale acestor localuri, e.g. tramvaiul 2 pornea de la Berăria Călăraşilor; tramvaiul 8 de la Berăria Bragadiru până în Calea Moşilor; tramvaiul 9 de la Berăria din Tei, Oppler; tramvaiul 12 de la Berăria din Filaret, Luther ş.a. La capetele de linie se schimbau caii obosiţi şi vatmanii plictisiţi se odihneau puţin, mâncau în fugă ceva şi se răcoreau cu câte o halbă de bere. Patronii au înţeles că, pentru a face o vânzare cât mai bună, este nevoie să aducă lăutari şi să pună mese cu scaune unde călătorii puteau consuma nu doar bere, dar şi sardele, cârnăciori, pastramă, şuncă de Praga, diverse aperitive sărate care provocau setea şi îndemnau la o bere – două beri, mai ales pe timp de vară.
Mai târziu se extinde moda grădinilor bucureştene unde veneau reprezentanţii boierimii locale, tineri universitari sau trecători osteniţi, ajunşi în Bucureşti. Deveniseră vestite cele din jurul Ateneului Român, Teatrului Naţional, Universităţii, clădirii C.E.C.
Marele scriitor Ion Luca Caragiale şi-a încercat norocul nu doar în domeniul creaţiei literare, ci şi în domeniul afacerilor. Prima tentativă a avut-o în noiembrie 1893, asociindu-se cu un anume Mihalcea în deschiderea primei lor berării sub numele de “Mihalcea şi Caragiale” spre stupoarea generală a boemei literare bucureştene care nu putea să asocieze talentul excepţional al unui scriitor şi gazetar respectat de toată “lumea bună” cu o îndeletnicire atât de rudimentară. Deşi în primul său proiect nu a avut succesul dorit, Caragiale a deschis a doua berărie în anul următor, denumind-o “Berăria Academică Bene Bibenti”. Peste câţiva ani, în 1901 tot el deschidea aşa-numita “Berărie Cooperativă” şi apoi “Berăria Gambrinus” de lângă Teatrul Naţional de pe Calea Victoriei (actualmente Hotelul “Novotel”) unde casier era poetul Ion-Păun Pincio; acolo Nenea Iancu instalase o flaşnetă unde mesenii puneau câte un “sfanţ” pentru a asculta muzica preferată timp de o jumătate de oră; pe urmă patronul a angajat lăutari (de pildă, pe Grigoraş Dinicu în 1906 după ce acesta terminase studiile la “Conservatorul din Bucureşti”). Acea berărie a dat faliment deoarece dramaturgul obişnuia să ofere de băut amicilor pe datorie şi îşi ierta clienţii rău-platnici. Din ironiile vremii nu lipsea afirmaţia că “cel mai statornic client al Berăriei este însuşi Caragiale”, iar Cincinat Pavelescu îi dedicase următoarea epigramă savurată de public: “Iancu Luca Caragiale/Îţi dă berea cu măsură,/Face şi literatură,/Însă nu face parale.”.
Inter alia două creaţii care s-au impus imediat în mentalul bucureştean, fiind legate de berării în general merită a fi prezentate în articolul de faţă: i) o hexagramă de Păstorel Teodoreanu: “Vai! cerneala (o avere),/Care-o strică-n tragedii/Şi în drame puerile/Ar ajunge a fi bere/Şapte nopţi şi şapte zile/Pentru şapte berării.”; ii) o epigramă de Păstorel Teodoreanu: “Popa Man e om cu cap,/Berea bea-n polobocel./«Doar nu-s capră – zice el -/Să mă mulţumesc c-un ţap.».”.
De asemenea, nu putem uita alte creaţii literare precum comediile ale căror subiecte se petreceau în perimetrul veseliei din berăriile de pe meleagurile dâmboviţene. Scriitorii obişnuiau să se întâlnească la Berăria Wilhelm (astăzi “Capşa”) pe strada Edgar Quinet de lângă Universitate; acolo se puneau în faţa halbelor cu bere bazele “Societăţii Scriitorilor Români”. La mesele rezervate de la Terasa Oteteleşanu se reuneau deseori marii scriitori Ion Luca Caragiale (care între timp părăsise dezamăgit propria lui “parohie”), Emil Gârleanu, Alexandru Vlahuţă, N.D. Cocea, Constantin Sandu Aldea ş.a.
Un loc aparte pe harta Bucureştilor îl deţinea Berăria “Carul cu bere”. Viorel Cosma îi descrisese biografia în acel interviu, iar în articolul meu am reţinut doar câteva informaţii relevante. În 1879 au venit la Bucureşti 3 fraţi ardeleni, Victor, Ignat şi Nicolae Mircea cu dorinţa de a identifica surse care să le sporească substanţial veniturile de până atunci. Victor a înfiinţat o Berărie la Gara de Nord şi din fondurile obţinute el s-a mutat la începutul veacului trecut spre Centrul Capitalei unde a deschis Berăria Carpaţi în proximitatea actualei Librării “Mihai Eminescu”. Ignat a deschis Restaurantul Kosmann lângă Biserica din Sărindar. Nicolae pusese, încă din momentul venirii lor pe malurile Dâmboviţei, bazele Berăriei “Carul cu bere” de pe strada Stavropoleos, în spatele Bisericii Zlătari şi vis-à-vis de edificiul C.E.C. Acolo el a angajat un mare dirijor vienez care a constituit o orchestră de vreo 20 de instrumentişti: unii pentru muzică populară în pivniţă; alţii pentru muzică uşoară la etaj; a făcut frumoase vitralii şi scări interioare. Mesenii veniţi din toate zonele oraşului se delectau cu Berea Bragadiru, servită în halbe mari ca în Germania, dar şi cu specialităţi culinare ca: salamuri de Sibiu; crenvurşti cu hrean (preparaţi după o reţetă secretă); cârnaţi olteneşti; patricieni de casă; ciolan afumat cu fasole; tarte cu ciuperci; debreţini de casă; pastramă de vacă; muşchi tocat etc. Desigur, acolo veneau mulţi ardeleni primiţi cu firească ospitalitate de patron; printre ei erau scriitorii Ioan Slavici, Ilarie Chendi, George Coşbuc (căruia i se spunea “Badea Gheorghe”); acesta din urmă le achita studenţilor nevoiaşi consumaţia în timp ce patronul Nicolae Mircea introdusese între anumite ore un meniu fix gratuit pe baza carnetului de student. Veneau, de asemenea, unii scriitori de prin partea locului printre care Ion Luca Caragiale şi Barbu Ştefănescu Delavrancea, actorul Iancu Brezeanu, compozitorul şi fondatorul “Operei Române”, George Stephănescu, tenorul Ion Băjenaru ş.a. În condiţiile marii crize economice din secolul trecut, patronul “Carului cu bere” Nicolae Mircea a dat faliment şi de disperare acesta s-a sinucis în 1928, aruncându-se de pe unul din cele mai înalte blocuri de pe Calea Victoriei. În regimul trecut localul devenise un restaurant de lux; după 1990 un nepot al lui Nicolae Mircea a reuşit să îl recupereze după un lung proces, l-a renovat substanţial şi i-a redat farmecul şi prestigiul de odinioară.
Foto: carucubere.ro
Ştiu că în zilele noastre există în Bucureşti o serie de berării renumite. Nu am mai intrat în niciuna dintre ele, ţinând seama atât de vârsta mea înaintată, cât şi de evenimentele triste intervenite în ultimii ani în familia mea, dar sper ca aceste localuri să onoreze – aşa cum s-ar cuveni – denumirile pretenţioase şi promiţătoare pe care şi le-au asumat prin calitatea băuturilor/mâncărurilor servite.
Voi prezenta în încheiere o poezie a scriitorului american Edgar Allan Poe (1809-1849) pentru simplul fapt că este dedicată berii: “Plin cu amestec de aur şi de chihlimbar/Voi goli încă o dată-acest pahar./Iată, viziuni hilare prind a se căţăra/Prin cămăruţele din mintea mea./Gânduri prea de tot stranii şi fantezii/Capătă viaţă şi-apoi se pierd, pe rând./Astăzi beau bere blondă-ntreaga zi,/Nu-mi pasă că trece timpul ca un gând.”.
