Am ajuns, de câteva ori în ultimii ani, la această bijuterie a ortodoxiei româneşti despre care am aflat că poartă mai multe hramuri: „Înălţarea Domnului; Sfinţii Martiri Brâncoveni; Sfântul Dimitrie Basarabov”. Pe lângă toate aspectele identitare, bucureştenii obişnuiesc să o denumească „Domniţa Bălaşa”.
Cine a fost Domniţa Bălaşa (1693-1752)? Era cea de-a şasea fiică născută în familia Domnitorului Constantin Brâncoveanu (1654-1714) şi a soţiei sale, Doamna Marica, având o copilărie liniştită într-o ţară aflată sub domnia înţeleaptă a marelui Voievod. La vârsta de numai 15 ani, potrivit obiceiurilor vremii şi ale locului, la 26 octombrie 1708, ea s-a căsătorit cu Manolache Lambrino, fiul unui înalt funcţionar al Patriarhiei din Constantinopol. Domnitorul muntean i-a dăruit, ca zestre, fiicei lui unele case ridicate în apropierea Curţii Domneşti şi multe moşii din proprietatea sa. În vara anului 1714, Domniţa Bălaşa şi soţul ei au mers la Constantinopol pentru a o aduce în ţară pe fiica lui Antioh Cantemir, viitoarea logodnică a unuia dintre fraţii ei, Radu Brâncoveanu. Între timp, Sultanul Ahmed al III-lea a hotărât mazilirea şi uciderea lui Constantin Brâncoveanu; acesta a dat ordinul ca Domniţa Bălaşa să fie închisă în puşcăria femeilor şi torturată pentru a spune unde îşi ascunsese tatăl ei toată averea.
La 15 august dânsa împreună cu mama ei, Marica, devenită prizonieră, au fost obligate să asiste la martiriul tatălui şi fiilor acestuia, care au refuzat să îşi renege credinţa ortodoxă; după încă şase luni de închisoare, acestea au plătit o răscumpărare pentru ieşirea din temniţă şi exilarea lor în localitatea caucaziană Kutaisi din Georgia. Abia în anul 1716, Doamna Marica şi Domniţa Bălaşa revin în ţara lor, fiind sprijinite de noul domnitor fanariot Nicolae Mavrocordat. Familia îşi recapătă parţial averea, iar soţul Domniţei Bălaşa, Manolache Lambrino reintră în viaţa publică în calitate de mare ispravnic atunci când se ridică Mănăstirea „Văcăreşti” din Bucureşti.
Foto: domnitabalasa.ro
Biserica – o splendidă construcţie ce combină stilul neoromantic şi stilul neobizantin într-un plan în formă de cruce, la care se adaugă absida poligonală a altarului – a fost ctitorită între anii 1743 şi 1744 de către Domniţa Bălaşa şi soţul acesteia. În 1718 Ioan Vodă Mavrocordat îi dăruieşte lui Manolache Lambrino câteva case care fuseseră proprietatea familiei Brâncoveanu şi 10 stânjeni din livada domnească aflată în imediata vecinătate a caselor Domniţei. În 1729 şi 1739 Manolache cumpără încă unele case situate lângă Lemnăria Domnească. În 1742, Mihai Racoviţă Voievod îi oferă lui Manolache trei stânjeni din livada domnească şi astfel domeniul familiei se măreşte substanţial. În actul de danie al lui Manolache scria: „De vreme ce din voia lui Dumnezeu n-am avut parte de a ne rămâne copii din trupul nostru ca să fie moştenitori după noi, agoniselele noastre, din dumnezeiască râvnă îndemnându-ne, luat-am pre Dumnezeu într-ajutor şi am zidit sfânta şi dumnezeiasca biserică din casele noastre de aici din oraşul Bucureştiului, din Mahalaua Prundului între care se cinsteşte şi se prăznuieşte hramul Sfântului Botez al domnului şi mântuitorului nostru Iisus Hristos.”. Manolache mai nota în documentele familiei sale: „…din temelie înălţându-se şi cu toate podoabele înfrumuseţând-o şi cu odăjdâi de cinste şi cu alte sfinte bisericeşti vase împodobind-o, dintre ale noastre amândurora atâta dintre cele ale mele drepte agonisiri, cât şi soţia mea, Domniţa Bălaşa, dintre ale părinteşti zestri, o am şi înzestrat-o.”. În 1750, Domniţa Bălaşa zidea alături de prima ctitorie, folosită ulterior ca paraclis, a doua biserică având hramul „Înălţarea Domnului”; în jurul acelei biserici au luat fiinţă o şcoală şi un azil de bătrâni.
După puternicul cutremur din 1838, lăcaşul este dărâmat, fiind construită în perioada 1838-1842 a treia biserică având acelaşi hram în stil neogotic; ctitorul acesteia a fost Safta Brâncoveanu, fiica lui Theodor Balş şi a Profirei Rosetti, văduva Marelui Ban Grigore Brâncoveanu şi fondatoarea „Spitalului Brâncovenesc”. Deoarece fusese ridicată pe un teren expus deseori inundaţiilor râului Dâmboviţa, acea biserică s-a degradat continuu şi, după patru decenii, s-a impus demolarea ei; pe zidul actualei biserici s-a păstrat pisania lăcaşului din 1842, dărâmat în 1881.
În timpul domniei Regelui Carol I al României şi a Reginei Elisabeta, a fost zidit al patrulea lăcaş, actuala Biserică „Domniţa Bălaşa” pe care am vizitat-o; construirea edificiului a durat patru ani, din 1881 până în 1885. Vitraliile cu stemele brâncoveneşti şi ale Ţării Româneşti au fost comandate în Germania, iar policandrul a fost realizat la Viena. Pictura interioară în ulei, caracterizată printr-un stil neorenascentist este opera pictorilor vienezi Kott şi Rihofsky. Se cuvine să menţionez un fapt demn de recunoştinţa noastră: deşi cei doi suverani nu erau de confesiune ortodoxă, ei au dorit să o respecte prin gesturile lor memorabile, la fel cum au procedat cu alte lăcaşuri de pe meleagurile noastre. Această biserică a fost construită în stil neoromânesc după planurile arhitectului Alexandru Orăscu ajutat de arhitectul silezian stabilit în România, Carol Benesch, fiind avizate de către André Lecomte du Nouy. Efor a fost desemnat Mitropolitul Calinic Miclescu, iar epitropi – Nicolae Bibescu şi Teodor Văcărescu.
În două nişe laterale ale lăcaşului se află mormintele Domniţei Bălaşa – un monument realizat de sculptorul Ion Georgescu, Întristarea/Femeia Îngândurată şi al Domniţei Zoe Brâncoveanu (1800-1892), soţia Domnitorului Gheorghe Bibescu – un monument creat de sculptorul francez Jules Roulleau, în care aceasta este îmbrăţişată de un înger, având la picioarele sale o femeie şi un copil; ambele lucrări au fost construite din marmură albă de Carrara.
În parcul din faţa bisericii, se află statuia Domniţei Bălaşa, realizată de sculptorul Carol Storck. Fondatoarea lăcaşului este reprezentată în mărime naturală şi în poziţie verticală, ţinând în mâini un pergament (actul de fondare a bisericii); pe soclul statuii sunt gravate denumirile moşiilor datorită cărora dânsa a reuşit să înzestreze acel frumos edificiu.
Biserica a fost restaurată în perioada 1959-1962, lucrările executate pe baza proiectului realizat de inginerul Aurel Beleş fiind sprijinite de Patriarhul Justinian; refacerea picturii a fost efectuată de artistul Grigore Stoenescu. Consolidată după cutremurul din 4 martie 1977, Biserica a fost resfinţită în anul 1994 cu prilejul canonizării Sfinţilor Martiri Constantin Brâncoveanu şi celor patru fii ai săi. La 31 iulie 2022, Patriarhul Daniel a resfinţit acest Paraclis Patriarhal, arătând în cuvântarea sa: „Uitându-ne în interiorul bisericii, vedem cât este de frumoasă, elegantă, măreaţă, bine pregătită şi iluminată, mai ales că pardoseala este dătătoare de lumină, de bucurie şi de pace… Este important să ne rugăm lui Dumnezeu ca să dăruiască răsplata bogată cerească celor care au contribuit în diferite moduri la consolidarea, restaurarea şi împodobirea acestei biserici… Conţinutul spiritual al unei biserici de zid este comunitatea aflată în rugăciune, în iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de sfinţii Lui… Sfinţirea sau resfinţirea unei biserici ortodoxe sunt o binecuvântare pentru întregul oraş sau întreaga comună şi aceasta pentru că o biserică este o poartă nouă a Cerului pe pământ…”.
Consider că splendidul lăcaş de cult nu poate lipsi din itinerariile excursiilor organizate în Capitala României, fiind o introducere desăvârşită şi binevenită într-un crâmpei de istorie şi de artă post-brâncovenească.
