Al.Florin Țene
La vârsta la care anii nu se mai numără, ci se cântăresc, Crăciunul copilăriei mele revine ca o lumină ascunsă sub pleoape. Nu strălucește orbitor, ci arde domol, ca o lumânare uitată într-un brad mic, împodobit cu nuci aurite și steluțe de carton.
Era Crăciunul trăit în tăcere, în Drăgășaniul anilor cenușii, când sărbătorile nu aveau voie să existe, dar existau. Le purtam în suflet, așa cum alții poartă o rană sau o icoană ascunsă sub haină.
Din prima zi a lui decembrie, eu și sora mea urcam în podul casei, unde timpul mirosea a mere uscate și a lemn vechi. Alegeam nucile cele mai mari, rotunde, fără cusur, și le vopseam cu bronzul argintiu și auriu adus de tata, cu ani în urmă, de la Pitești. Sticluțele acelea erau mai prețioase decât orice glob de cristal, pentru că nu se mai găseau. De fapt, nu se găsea nimic. Nici globuri, nici artificii, nici Crăciun — oficial.
Seara, la lumina lămpii cu oglindă sau a becului chior de 70 de wați, făceam steluțe din carton. Mama ne ajuta, cu răbdarea ei tăcută. Le înfășuram în ață de borangic colorată, iar fiecare steluță era o promisiune. Le păstram într-o cutie de carton, alături de castanele culese toamna de pe strada Sfântul Ilie — stradă care, într-o zi, se trezise cu alt nume, ca și cum sfinții puteau fi șterși cu o gumă.
Castanele le sculptam cu un briceag rămas de la unchiul Victor, locotenentul care nu se mai întorsese din Munții Tatra. Le dădeam chipuri de oameni, poate pentru a nu-l uita pe el, poate pentru a ne aminti că oamenii pot rămâne în lucruri mici.
Locuiam cu chirie pe strada Mihai Kogălniceanu, într-o curte cu un brad falnic și un nuc bătrân. Sub nuc, de Ignat, se tăia porcul. Doi oameni veneau dis-de-dimineață, după ce-și încălzeau curajul cu un țoi de țuică. Noi, copiii, ne ascundeam sub plapumă, cu urechile astupate. Ne era milă. Dar bucuria venea mai târziu, când primeam bășica porcului, umflată și legată, și o transformam în minge. Jucam volei cu vecinii, pe ger, pentru că mingile adevărate nu existau. Vara ne făceam altele, din cârpă.
Mama muncea fără oprire: topea untura, spăla mațele, pregătea carnea pentru garniță și afumătoare. La pomana porcului veneau vecinii, proprietăreasa, prietenii. Era o comunitate mică, strânsă de nevoie și de bunătate.
În ajunul Crăciunului, tata îl chema pe preot acasă, pe ascuns. Ne spovedeam cu frica învățată devreme: frica de profesori, de priviri, de consecințe. Biserica devenise o vină, iar credința — un risc.
Cu două seri înainte de Crăciun, plecam la colindat. Eu, Nelu Zăvoianu și Bebiță Dumitru, cu un singur colind știut, luminându-ne drumul cu un felinar. Străzile erau întunecate, iar cântecul nostru vibra ca o rugă:
„Sus tovarăși, nu dormiți…”
Unii oameni ne primeau cu mere, nuci sau cârnați. Alții ne alungau, amenințând cu miliția. Pe atunci nu înțelegeam de ce aceia aveau porțile închise și fețele reci. Mai târziu i-am văzut intrând în clădirea Partidului.
În timp ce noi colindam, acasă veneau alți copii. Mama le dădea gogoși și covrigi, iar casa mirosea a cozonaci și a sarmale. Tata asculta „Europa Liberă”, cu urechea lipită de aparatul Siemens, de parcă adevărul putea fi prins din aer.
Bradul îl împodobeam pe 24 decembrie, după ce ne făceam lecțiile. Crăciunul cădea aproape mereu într-o zi lucrătoare. Profesorii erau mai aspri atunci. Într-un an, chiar în ajun, am fost eliminat trei zile pentru că citeam „Rusoaica” de Gib Mihăescu. Am primit astfel, fără voie, cea mai frumoasă vacanță.
În ziua de Crăciun, după-amiaza, mama așeza masa. Eu aprindeam lumânările din brad. Tata ne cerea să spunem poezii de Coșbuc și Eminescu. Primeam cadouri mici: ciorapi, caiete, bomboane de mentă. Dar bucuria nu stătea în ele.
Astăzi, când privesc înapoi, zilele acelea nu mai sunt cenușii. Sunt colorate de memorie. Crăciunul copilăriei mele a crescut sub interdicții, dar a înflorit în suflet. Și a rămas acolo, ca un cuvânt care spune mai mult decât o carte — și ca o tăcere care spune mai mult decât un cuvânt.
