Cronică literară de Mariana Zăvoianu
Volumul poetic „Brâncuși – Veșnicia Sărutului”, semnat de Al. Florin Țene, se înscrie într-o zonă de interferență între biografie, meditație filosofică și poezie de evocare, propunând cititorului nu atât o reconstituire documentară a vieții marelui sculptor, cât o interpretare lirică a universului său interior și artistic. Încă din titlu, autorul fixează una dintre ideile fundamentale ale cărții: transformarea unei clipe omenești într-o formă capabilă să învingă timpul.
Poemul se deschide simbolic prin raportarea lui Brâncuși la locul natal. Hobița nu este prezentată doar ca un spațiu geografic, ci ca o matrice spirituală. Satul copilăriei devine sursa profundă a sensibilității artistului, locul în care materia, obiectele și gesturile cotidiene dobândesc o viață secretă. Imaginea lui Brâncuși care „își ascundea satul în buzunarul hainei” concentrează metaforic întreaga relație dintre artist și originea sa.
Unul dintre meritele importante ale poemului este tocmai această raportare permanentă dintre rădăcină și universalitate. Brâncuși pleacă din lumea satului românesc, dar nu își abandonează originea. Dimpotrivă, o transformă într-o resursă creatoare. Craiova și apoi Parisul reprezintă etape ale formării sale, iar singurătatea și sărăcia devin, în viziunea poetului, adevărate „academii” ale voinței.
În această perspectivă, sculptura lui Brâncuși este înțeleasă ca o artă a esenței. Poetul surprinde foarte sugestiv concepția conform căreia sculptorul nu inventează pur și simplu forma, ci o descoperă în interiorul materiei. Piatra conține, metaforic, forma latentă, iar artistul trebuie să-i deschidă drumul către lumină. De aici derivă și una dintre imaginile centrale ale poemului: sculptorul nu cioplește numai trupuri, ci „plecări”, „clipe fără sfârșit”, „dorința de zbor”.
Cartea acordă un loc semnificativ iubirii, însă erosul brâncușian nu este tratat într-o cheie sentimentală convențională. Femeia devine pentru artist un prilej de descoperire a misterului, iar iubirea se transformă în formă artistică. Evocarea lui Margit Pogány este relevantă în acest sens: chipul femeii este transfigurat în marmură, iar clipa iubirii este proiectată într-o durată care depășește existența individuală.
Una dintre ideile cele mai consistente ale volumului este aceea că absența poate deveni materie poetică. Femeia care pleacă nu dispare cu totul, pentru că despărțirea se transformă în memorie, iar memoria devine formă. Poetul formulează astfel o adevărată estetică a dorului: ceea ce nu mai poate fi atins cu mâinile poate fi conservat prin artă.
În centrul acestei meditații se află, firește, Sărutul. Pentru Al. Florin Țene, sărutul brâncușian depășește dimensiunea erotică și devine un simbol al întâlnirii dintre două existențe. Cele două forme apropiate până la contopire sugerează nu numai iubirea, ci și încercarea omului de a învinge separarea, timpul și moartea.
Poarta Sărutului capătă, în această interpretare lirică, valoarea unui prag între două lumi. Trecerea pe sub poartă devine o experiență simbolică: omul traversează un spațiu al iubirii, al memoriei și al permanenței. Poarta nu este doar obiect sculptural, ci o „inimă de piatră”, în care tandrețea este conservată prin simplitatea formei.
O altă axă majoră a poemului este dorul de zbor. „Pasărea măiastră” nu este abordată prin reproducerea realistă a păsării, ci prin descoperirea principiului invizibil al zborului. Poetul vorbește despre „nervul zborului”, despre acel fir care unește pământul de imposibil. În această imagine se află, de fapt, una dintre cheile întregului poem: arta adevărată nu copiază realitatea, ci caută esența ei.
În același registru trebuie interpretată Coloana fără sfârșit. Verticalitatea ei devine expresia unei aspirații spirituale, a unei urcări continue către absolut. Poetul o imaginează ca pe „o rugăciune care refuză genunchii”, formulă ce sugerează demnitatea, libertatea și energia ascensională a creației brâncușiene.
Masa Tăcerii, la rândul ei, este transformată într-un loc al memoriei. Pietrele nu mai sunt simple obiecte, ci depozitare ale amintirilor celor care trec. Astfel, ansamblul de la Târgu Jiu este perceput poetic ca un drum între pământ și cer, între istorie și eternitate.
Interesantă este și concepția poetului despre raportul lui Brâncuși cu materia. Lemnul, marmura și bronzul nu sunt tratate ca materiale pasive. Artistul „ascultă” materia până când forma își rostește singură numele. Aici poezia atinge o dimensiune aproape ontologică: creația devine dialog între om și materie, între voință și ceea ce există deja, ascuns, în interiorul pietrei sau al lemnului.
Volumul surprinde, de asemenea, revoluția estetică a lui Brâncuși. Poetul subliniază trecerea de la reprezentarea exterioară la esență. Când lumea cerea asemănare, artistul oferea esență; când i se cerea chip, el răspundea prin simbolul oului, imagine a începutului și a posibilității de naștere.
În această viziune, atelierul din Impasse Ronsin devine mai mult decât un spațiu de lucru. Este un univers închis în care timpul pare suspendat, iar operele dobândesc o prezență aproape organică. Portretul poetic al sculptorului — „un țăran cosmic / care ara cerul cu dalta” — concentrează admirabil tensiunea dintre originea sa rurală și dimensiunea universală a creației.
Un alt aspect esențial îl constituie patriotismul discret al lui Brâncuși. Autorul nu îl reduce la o formulă declarativă. România apare ca o prezență interioară, purtată în memorie și în sensibilitate. Hobița, Gorjul, obiectele satului și glasurile lumii rurale se regăsesc transfigurate în universul sculptorului. Artistul pleacă în lume fără să-și piardă rădăcinile.
Din punct de vedere poetic, textul se construiește printr-o succesiune de metafore ample și imagini surprinzătoare, care încearcă să traducă în limbaj liric o artă preocupată de esențializare. Materia devine memorie, dorul devine sculptor, piatra respiră, timpul își încetinește mersul, iar zborul capătă o existență aproape materială.
Finalul poemului concentrează mesajul fundamental al cărții. Veșnicia nu este identificată cu supraviețuirea biologică a omului, ci cu momentul în care două singurătăți se recunosc și când dorul poate fi transformat în formă și apoi în lumină.
În concluzie, „Brâncuși – Veșnicia Sărutului” este o construcție lirică dedicată nu numai unui mare sculptor, ci și relației dintre iubire, memorie, materie, timp și eternitate. Al. Florin Țene îl privește pe Brâncuși din interiorul unei sensibilități poetice care caută permanent legătura dintre satul natal și universalitate, dintre piatră și spirit, dintre clipă și veșnicie.
Cartea nu își propune să închidă personalitatea lui Brâncuși într-o definiție. Dimpotrivă, o redeschide către mister. Iar aceasta este, poate, cea mai potrivită formă de apropiere de un artist pentru care simplitatea ascundea întotdeauna profunzimi nebănuite.
„Brâncuși – Veșnicia Sărutului” poate fi citită, astfel, ca o meditație poetică asupra miracolului prin care omul, efemer fiind, încearcă să lase în urmă o formă care să nu mai aparțină timpului.
