Ne vin vești rele de la Bruxelles. Suntem informați că: „Eforturile miniștrilor de Finanțe europeni de a ajunge la un acord privind un pachet de măsuri fiscale menit să contracareze consecințele pandemiei COVID-19 s-au prelungit în noaptea de marţi spre miercuri ( 7-8 /04) dar fără rezultat.
Dificultățile sunt generate de diferența de viziune între statele din nordul continentului și cele din sud, acestea din urmă solicitând un efort financiar fără precedent cu prețul asumării unei datorii comune (așa numitele coronabonduri), informează agențiile de presă internaționale. Printre aceste țări se numără Spania, Franța, Grecia, Malta, Luxemburg și Irlanda. Statele din nordul Europei, și în special Germania și Olanda s-au opus, ceea ce a determinat și eșecul summit-ului din 26 martie.”
Situația este gravă, dar nu fără soluții
Spre bucuria tuturor guvernelor europene, România a găsit soluția ieşirii din criză.
Prin Ordonanță militară, Grupul de Comunicare Strategică, conducătorul actual al României, a hotărât să acorde un ajutor vital țărilor europene aflate în criză prin permiterea exportului imediat și nelimitat de forță de muncă românească pentru recoltarea fructelor și legumelor europene, salvând economiile acelor țări de la criză și de la falimentul a milioane de întreprinzători din acele țări. Exportul românesc se relansează și el, căci dacă nu putem exporta căpșune românești, măcar exportăm căpșunari români.
Desigur, sunt ironic și fac haz de necaz, căci ceea ce s-a hotărât privind exportul de forță de muncă românească pentru salvarea culturilor agricole comunitare nu poate fi tratat cu aceeași rigiditate cazonă ca celelalte prevederi relativ la măști, costume sau restricții de circulație.
În primul rând, este o hotărâre de importanță politică deosebită cu implicații și consecințe profunde și de lungă durată în planul relațiilor noastre cu Uniunea Europeană și al eforturilor noastre de activare a rolului României în elaborarea și implementarea politicilor, normelor și principiilor europene.
În al doilea rând, este o decizie capitală în direcția reglementării pieței forței de muncă în România, dar și în Europa ca și domeniul reglementării raporturilor forței de muncă emigrate cu sistemul de asistență socială și de pensii.
În al treilea rând ,este o decizie ce ar avea consecințe asupra protecției și siguranței emigranților români în țările în care muncesc.
Situația este unică în istoria aderării noastre la Uniunea Europeană și creează o nouă paradigmă a relațiilor noastre cu piața forței de muncă europeană. Specificitatea acesteia constă în deosebirea esențială dintre modul și condițiile în care românii au emigrat după momentul aderării și momentul actual al desfășurării acestui exod.
Astfel, după aderare, prin posibilitatea liberei circulații a românilor în UE, aceștia au plecat din proprie voință, fără necesitatea niciunei permisiuni sau condiționări din partea statului român și, mai ales, la voia întâmplării acolo unde exista o cerere sezonieră sau de lungă durată pentru forță de muncă de un anumit tip de calificare.
Statul român nu a avut din aceste motive nici posibilitatea gestionării și nici a controlului asupra fluxului migrator.
În momentul de față, plecarea se face la cererea expresă a unor țări din UE, ceea ce reprezintă, în fapt, o cerere de import a mărfii „forță de muncă românească”.Statul român poate sau nu poate să aprobe exportul acestei „mărfi” deoarece este obligat să țină seama de două aspecte importante:
a) se află în ”stare de urgență” și criză la nivel european, ceea ce presupune ”export” de muncitori sănătoși deci testați pentru a nu exporta odată cu ei și coronaviruși. Testarea se face greu și costisitor în România chiar pentru personalul sanitar din prima linie. Ce se va face? Dăm prioritate în testare muncitorilor exportați, neglijând personalul mediacal și pe ceilalți cetățeni? Cine plătește testarea? România sau țările importatoare;
b) se încalcă principiul politic promovat de către toate partidele, acela al aducerii înapoi în țară a „fraților” noștri din diaspora? Cum adică, de abia au venit (nu discutăm acum de ce și cum) și îi și trimitem înapoi ca pe orice marfă de export?!
De această dată, statul român poate interveni direct în procesul migrator deoarece deține controlul total asupra lui prin acceptarea sau neacceptarea exportului de forță de muncă. Se creează posibilitatea unor negocieri și acorduri cu țările importatoare privind obligația acelor țări de a respecta toate drepturile muncitorilor români la standarde europene, de a le asigura condiții de salarizare și de asigurări sociale comparabile cu cele ale localnicilor, siguranța locurilor de muncă și a facilităților sociale, concedii plătite, protecție față de manifestări rasiste sau xenofobe etc.
Pe de altă parte, statul român ar trebui să reglementeze unele aspecte de ordin administrativ și fiscal cu cei care emigrează. Ar trebui reglementat modul în care aceștia despăgubesc statul român pentru cheltuielile aferente unor diferite categorii de studii superioare și specializări, cum contribuie la fondul de pensii având în vedere că pensiile plătite rudelor lor rămase în România sunt rezultatul contribuțiilor forței de muncă activă rămasă în țară, reglementări privind școlarizarea copiilor etc
Situația creată este o oportunitate pentru impunerea de către România a unor norme sau directive care să clarifice instituțional la nivelul UE situația muncitorilor emigranți.
Europa are mare nevoie de ceea ce îi poate oferi România. Și Romînia are mare nevoie de ce îi poate oferi Europa. Să discutăm de la egal la egal.
