Recent, a apărut la Editura Eikon, cu o prefaţă de Mihail Soare şi o postfaţă de Doina Stoia, volumul ”Camino – drumul spre lumină (din jurnalul unui medic anestezist)”, de Ecaterina Petrescu Botoncea.
Încă de la primele rânduri ale jurnalului, doamna Ecaterina Petrescu Botoncea ne arată că este mai mult decât un simplu specialist, este un om conştient că are de îndeplinit o misiune superioară, aproape sacră. Abordând teme precum viaţa şi moartea, paradisul şi infernul, arta şi credinţa în viaţa de zi cu zi, ne demonstrează că şi un om obligat, prin natura meseriei, să aibă sânge rece şi să fie pregătit să dea oricând piept cu moartea poate avea o sensibilitate aparte, se poate gândi la semnificaţiile mitologiei sau la muzica lui Bach în timp ce îşi face, ca de obicei, datoria de medic pus în slujba dreptăţii, a jurământului lui Hipocrat.
Viaţa cotidiană este văzută ca o permanentă trecere între două lumi, a terestrului şi a celestului, şi eliberarea de povara suferinţei o duce pe autoare pe drumul către divinitate, percepută ca etalon al iubirii, iertării şi păcii, ca un drum unic al regăsirii de sine.
După experienţe dramatice, domnia sa mărturiseşte: ”Am înţeles că drumul de la naştere spre moarte este un Camino la capătul căruia te pot întâmpina o Catedrală în care bat clopotele şi îmbrăţişarea caldă a unui sfânt sau te poate aştepta un pământ pustiu şi sterp, după cum ştie să cânte sufletul fiecăruia dintre noi…”.
Trecând de la relatarea unor evenimente legate de meseria sa (unele terminate cu bine, altele cu final tragic) la un soi de reverii şi gânduri destăinuite cititorului, Ecaterina Petrescu Botoncea descoperă, în egală măsură, drumul către absolut şi către Dumnezeu, în toate aceste (trei) ipostaze dovedind un cert talent literar. Nu o spun de complezenţă, nu cred că există mulţi care să practice această meserie şi care să scrie atât de bine.
Plecarea în pelerinajul spre Santiago de Compostela este văzută ca o experienţă unică, iniţiatică, un drum al mântuirii şi al regăsirii de sine.
Autoarea mărturiseşte că, în viziunea sa, ”realitatea pământeană este un amestec dezolant între vise, speranţe, idealuri frumoase şi prezentul concret” (prezent pe care îl vede, de multe ori, ca pe unul al rătăcirii – n.n.). Şi, în permanenţă, caută un sens al vieţii (care, dacă ar fi redusă doar la suferinţă şi implacabilă înaintare către moarte, ar fi absurdă), sens pe care îl găseşte fie în bunătatea nemărginită a divinităţii, fie în meditaţii personale: ”Sensul este săgeata galbenă, eternul foc, arderea fiinţei în lumină…”.
În fapt, jurnalul său este un jurnal al revelaţiei. Al revelaţiei divine, al găsirii sensurilor superioare.
În scriitura Ecaterinei Petrescu Botoncea poţi găsi, pe lângă relatări ale unor evenimente mai vechi şi mai noi, atât interogaţii cu privire la existenţă, mici dizertaţii filosofice, cât şi fragmente aproape lirice, un fel de poezie în proză.
Către final, autoarea reproduce o chintesenţă a gândurilor sale: ”Unii acceptă Calea, alţii nu! Nimeni nu îşi doreşte nefericirea şi, totuşi, dacă ea vine, este pentru ca sufletul omului să capete întindere pe mai multe dimensiuni, căci nicio cunoaştere profundă nu e posibilă fără durere. În puterea ei stă condeiul nostru, muzica noastră, penelul nostru, pentru că în ea stă verbul cel mai adânc!”. Cât de adevărat!
Cititorul, suntem convinşi, se va simţi mai îmbogăţit spiritual după această lectură plăcută, plină de sensuri şi, mai ales, profundă.
