Ne gândim prea puţin, în vâltoarea secolului vitezei şi al tehnologizării, la soarta celor care au fost mai puţin norocoşi: cei care trăiesc sub pragul de sărăcie, în condiţii insalubre, neavând din ce să-şi asigure traiul.
O astfel de poveste e şi cea din ”Capharnaüm” (care rulează în prezent în cinematografe bucureştene), a lui Zain, un băieţel libanez, silit să asiste la modul în care propriii părinţi îl neglijează, învăţat să muncească din greu de la o vârstă fragedă, iar sora sa, Sahar, să se prostitueze la o vârstă la care alte fetiţe încă se mai joacă cu păpuşile.
Acest cadru sordid şi inuman, contrapus candorii şi inocenţei care ar trebui să caracterizeze vârsta copilăriei, mi-a amintit oarecum de Shoplifters. Punerea în scenă mi se pare însă mult mai bună, este mai ”film” decât pelicula amintită, iar muzica de fundal este inspirată.
Cadrele alese de Nadine Labaki denotă un instinct către ce trebuie să însemne arta cinematografică, deşi acţiunea uneori trenează şi devine pe alocuri repetitivă.
Silit să se maturizeze prea devreme, micul erou al acestei pelicule (excelent interpretat de actorul debutant Zain al Rafeea) porneşte în căutarea propriului destin, atunci când înţelege că nu are de unde să aştepte ajutor. Scena în care urcă în caruselul pentru copii după coborârea din autobuz este emoţionantă şi, pe fundalul muzicii şi al căutării copilăriei pierdute care se zăreşte în ochii înlăcrimaţi ai micuţului, are aproape un efect hipnotic.
Zain îşi găseşte până la urmă adăpost în casa (la fel de sărăcăcioasă) a lui Rahil, o refugiată etiopiană, care avea şi un copil mic de crescut.
S-ar putea invoca oarecum faptul că ar fi un film tematic (problema refugiaţilor etc.), dar e chiar foarte bine realizat, iar (de exemplu) birocraţia de care se izbeşte Rahil nu pare cu nimic mai puţin stupidă decât în realitate.
În condiţiile în care soarta acestor nefericiţi părea oricum (aproape) pecetluită, cinismul traficantului Aspro, care voia cu orice preţ să obţină copilul etiopiencei (din raţiuni financiare, evident) apare ca o lovitură de graţie într-o lume dezumanizată şi muribundă.
De un realism crud, pelicula tinerei regizoare Nadine Labaki are pe alocuri şi momente de umor negru, dar puţine în comparaţie cu ansamblul peliculei, care este absolut dramatică.
Pe măsură ce înaintează spre final, filmul câştigă în calitate şi în dramatism.
De data aceasta am înţeles de ce a luat premiul juriului la Cannes, precum şi premiul juriului ecumenic, este o peliculă care impresionează, iar regizoarea a scos maximum posibil cu minimum de mijloace.
Sigur, e discutabil dacă în anumite condiţii soţii nu ar trebui să mai aducă pe lume copii, dar la fel de adevărat este că viaţa unora dintre aceşti copii poate deveni un iad şi te întrebi până la urmă de ce le-a fost dat să o trăiască.
La sfârşit, cu ocazia pozei pentru paşaport, Zain zâmbeşte. La comandă, dar cu o urmă de speranţă, şi acesta ar fi totuşi un mesaj asimilabil unei pledoarii pentru viaţă.
PS: Mi se pare de neînţeles (sau, poate, totuşi, nu…) cum un asemenea film a primit atâtea nominalizări, dar foarte puţine premii.
