Impecabilă din punct de vedere vizual, satiră social-politică, dar și dramă personală, cu elemente suprarealiste ca în Birdman, însă la un nivel superior, Bardo, falsa crónica de unas cuantas verdades (recent lansată pe Netflix) este o realizare de top din filmografia lui Iñárritu
O siluetă, o umbră plutind deasupra unei întinderi nesfârșite, deșertice, făcând salturi repetate… Povestea (evident fictivă) a unui nou-născut care nu vrea să iasă, să facă parte din lume, fiind introdus înapoi în pântecele mamei… Un bărbat înotând într-o apă apărută de nicăieri…
Iñárritu își anunță spectatorul încă din start că vrea să facă o parabolă, o satiră, un film cu multe subînțelesuri.
Deși autor al unor filme impregnate de mult realism (între care amintim Amores perros, Babel, Biutiful), cineastul mexican virează spre această zonă nouă odată cu Birdman, o satiră socială cu elemente suprarealiste distinsă cu mai multe premii Oscar.
Și aici este vorba despre o satiră, cu multiple implicații – sociale, politice, religioase.
Iñárritu are un umor fin și un spirit de observație extrem de dezvoltat.
”Dacă nu știi de glumă, nu meriți să fii luat în serios”, spune la un moment dat Silverio, eroul filmului, un jurnalist și documentarist mexican care trăia în Los Angeles. Mai mult decât o simplă vorbă de duh, această butadă exprimă, totodată, și viziunea lui Iñárritu – lucrurile pot fi extrem de serioase, dar uneori ai nevoie de o fațadă comică pentru a le privi direct în față sau chiar pentru a le spune.
Celebrului regizor mexican nu-i scapă nici dramele istoriei, nici politica, cu dedesubturile ei murdare, și nici tendințele zilei, în care rețelele sociale și marile companii dau tonul și dictează mai mult sau mai puțin direct.
”Toți mâncăm același rahat… Ne temem să nu pierdem și puținul pe care-l avem”, îi spune o colegă locală – și asta, din păcate, nu era o glumă.
Scena interviului imaginar, în care își închipuie că i se vor spune o serie de adevăruri în față, fără să știe ce să replice, este relevantă atât pentru anumite aspecte ale lumii în care se învârtea, cât și pentru psihologia personajului.
Însă este întrecută în complexitate și nuanțe de interviul televizat cu un lider al traficului de droguri, aflat în închisoare, în care acesta din urmă îl bate pe Silverio întrucâtva cu propriile arme: ale celui care crede că a găsit răspunsurile în speculații intelectuale, în logică. (O demonstrație de virtuozitate a lui Iñárritu, care este și co-scenarist).
Preocupat de sărăcia și de lipsurile țării natale, Silverio intră la un moment dat pe contrasens cu familia, dar explică: ”nu e vorba de sărăcie, ci de inechitate”.
Rămas undeva în interiorul său un idealist, în pofida unor compromisuri inerente, eroul peliculei lui Iñárritu trăiește o dramă, confruntându-se cu prea multe întrebări rămase fără răspuns: cum să faci ca toată lumea să fie mulțumită? Să nu mai fie injustiție? Să aibă fiecare dreptul la fericire? Să poți înfrunta vicisitudinile acestei lumi fără să aluneci în dezabuzare?
Întors în Mexic după ce află că va primi un premiu internațional, Silverio (Daniel Giménez Cacho) se confruntă atât cu dramele personale, cât și cu judecata celorlalți.
”Marele meu eșec a fost tocmai succesul”, îi spune Silverio tatălui său într-un dialog imaginar (între timp acesta din urmă decedase). Grăitor este că în această scenă Silverio este prezentat caricatural, ca având un trup de copil pe care era așezat, oarecum nenatural, propriul cap.
Filmul regizat de Alejandro Gonzalez Iñárritu punctează atât la capitolul impresie vizuală (este un adevărat spectacol din acest punct de vedere), cât și la analiză psihologică. Este o dramă aparte – din punctul meu de vedere, un fel de Birdman dus la un nivel superior, mai rafinat. Te face să reflectezi profund asupra lumii și a sensului existenței – și are un mesaj social fulminant. De la inechitățile sociale și dictatura marilor corporații până la ”click-urile care ne spun ce să credem”.
Scena în care Silverio se vede singur pe stradă cu o mulțime de oameni căzuți la pământ, inerți, este antologică, fiind o metaforă transparentă pentru criza pe care o traversează umanitatea și pentru lipsa de orizont, dar și un preambul pentru un dialog imaginar, filmat în propriul documentar, cu celebrul cuceritor Hernán Cortés.
Având în vedere celebritatea personajului și problematica pe care și-o pune privind poporul mexican și cultura sa, precum și problemele personale și sociale, te gândești de multe ori că Silverio este, de fapt, un alter ego al lui Iñárritu.
Finalul este trist (nici nu putea fi altfel), dar trecerea într-o altă lume este văzută de Iñárritu ca pe o treaptă evolutivă, un capăt al unui drum din care ai învățat ceva, o posibilă poartă către un teritoriu necunoscut. Moartea poate fi și eliberare, și salt către transcendent.
Deși, de cele mai multe ori, între ”cel mai nou” și ”cel mai bun” film al unui regizor este o discrepanță, din punctul meu de vedere Bardo, falsa crónica de unas cuantas verdades este cea mai bună realizare a lui Iñárritu dintre cele pe care le-am vizionat. (Și, desigur, Iñárritu nu este un regizor oarecare, deci standardele erau oricum ridicate).
