Mă voi referi la trei capodopere cinematografice care poartă semnătura lui Charlie Chaplin şi sper că cititorii vor înţelege titlul propus pentru acest articol. Întâi de toate, cine a fost Charlie Chaplin? Un simbol al filmului mut şi apoi al filmului sonor, un actor, regizor, scenarist, compozitor şi producător; primul star veritabil de la Hollywood; s-a născut la Londra la 16 aprilie 1889; în anul 1925 a dominat ecranele lumii cu premiera filmului Goana după aur; în anul 1956 a fost împiedicat să reintre în S.U.A. după o călătorie în Anglia; în anul 1975 a fost înnobilat de către Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii şi Irlandei de Nord; a decedat la 25 decembrie 1977 la Manoir de Ban/Elveţia.
Am scris câteva cuvinte despre fiecare din cele trei filme:
i) Luminile oraşului/City Lights este o poveste duioasă de dragoste dintre un vagabond mărinimos şi o fată oarbă, vânzătoare de flori care nu îl poate vedea pe admiratorul şi salvatorul ei, dar îi simte marele lui suflet. Vagabondul îşi sacrifică toţi bănuţii şi chiar propria libertate pentru a o ajuta pe fiinţa iubită. Atâta timp cât cei doi se întâlnesc, nu mai contează handicapul fiecăruia dintre ei: nici lipsa vederii şi nici sărăcia. Filmul are calitatea de a degaja un romantism ireal bazat pe lumea adevărată din jurul celor două personaje principale.
ii) Marele dictator/Great Dictator este o satiră dură la adresa nazismului şi a hitlerismului. Dictatorul are un nume ce aminteşte de liderul fascist: Adenoid Hynkel, iar unii dintre subalternii lui sunt numiţi într-o manieră ce sugerează perspectiva parodiei: e.g. Garbish/Gunoiul pentru Goebels; Hering pentru Göring, comandantul flotei aeriene; Benzino Napaloni pentru Benito Mussolini ş.a. În film apar scene cum ar fi dansul dictatorului Hynkel cu un balon pe care este desenat globul terestru; desigur, în spatele comicului se ascunde critica politică dură şi uşor accesibilă publicului larg.
iii) Timpuri noi/Modern Times constituie o satiră aspră a industrializării exagerate şi dezumanizante care zguduise America interbelică. Sunt memorabile anumite scene care provoacă râsul, dar un râs amar şi dureros, e.g.: compararea imaginii oilor ce ies din ţarc cu cea a muncitorilor care ies din staţia de metrou şi se îndreaptă grăbiţi spre fabrică; secvenţa arestării celui care aleargă pe stradă cu un steguleţ; traversarea unui ring de dans de către un chelner ducând o tavă plină etc. Lucrând asupra unui transportor mecanic şi efectuând aceeaşi mişcare de rutină care reclamă o enormă exactitate, angajatul interpretat de Chaplin suferă o cădere nervoasă; nu este în stare să se mai oprească, mâinile sale continuă să se mişte în ritmul cu care s-au deprins. La acea stare a contribuit şi experimentul eşuat al maşinii automate care servea în fiecare zi masa muncitorilor. Până la urmă, eroul este internat în spital de unde va ieşi proaspăt şomer – întâlnind din fericire pentru el – o tânără orfană care îl va susţine şi cu care va încerca să supravieţuiască ignorând prin zâmbete marile greutăţi ale vieţii.
Iată în continuare câteva dintre cugetările lui Charlie Chaplin: *“Nimic nu este permanent în această lume nebună. Nici măcar necazurile noastre.”; *“Îmi place întotdeauna să merg prin ploaie, pentru că nimeni nu-şi poate da seama că plâng.”; *“Nu vei zări nicicând un curcubeu dacă te uiţi mereu în jos.”; *“La răscruce de viaţă nu există indicatoare.”; *“Sunt în pace cu Dumnezeu. Conflictul meu este cu Omul.”; *“Viaţa este o tragedie atunci când este privită în prim-plan şi o comedie când o priveşti în plan larg.”; *“Ai nevoie de forţă doar când vrei să faci ceva distructiv. Altfel iubirea este suficientă ca să faci orice.”; *“Oglinda este cea mai bună prietenă a mea. Niciodată când am plâns, ea nu a râs de mine.”; *“Toate filmele mele sunt construite în jurul ideii de a avea probleme, iar acest lucru mi-a dat şansa de a fi cu disperare serios în încercarea mea de a apărea ca un mic gentleman obişnuit.”; *“Am multe probleme în viaţa mea, dar buzele mele nu ştiu asta. Ele zâmbesc întotdeauna.”; *“Omul este un animal îmblânzit care de-a lungul secolelor a dominat celelalte animale cu înşelăciunea, violenţa şi cruzimea sa.”; *“Nu mai am nimic de-a face cu America. Nu m-aş mai întoarce acolo, nici dacă Iisus Hristos ar fi preşedinte.”.
Sunt sigur că cititorii vor trăi un puternic sentiment de emoţie atunci când vor parcurge aceste fragmente din scrisoarea pe care Charlie Chaplin o trimitea în iarna anului 1965 fiicei sale Geraldine care se străduia să îşi găsească la Paris un loc în lumea dansului: “…Ştii oare câte nopţi am stat lângă patul tău când erai mică şi îţi spuneam basme despre frumoasa din pădurea adormită, despre dragonul care nu doarme niciodată? Şi când somnul îmi învingea bătrânii ochi, râdeam de el şi îi ziceam: «Pleacă de aici, somnul meu este ţesut din visurile fiicei mele!». …Am văzut ce visuri ai, Geraldine, ţi-am văzut viitorul, ţi-am văzut destinul. Am văzut o fată dansând pe scenă, o zână care pluteşte pe cer. Am auzit publicul spunând: «O vedeţi pe fata aceasta? Este fiica unui bufon bătrân. Îi mai ştiţi numele? Îl chema Charlie.». Da, eu sunt Charlie! Sunt bufonul acela bătrân! Azi e rândul tău. Dansează! Eu am dansat în pantaloni zdrenţăroşi, dar tu dansezi în rochie de mătase, ca o prinţesă. Dansurile şi aplauzele te vor înălţa la cer. Zboară! Zboară acolo! Dar vino şi cu picioarele pe pământ! Trebuie să vezi viaţa oamenilor, viaţa dansatorilor de pe stradă care dansează tremurând de frig, înfometaţi. Am fost ca ei, Geraldine. În acele nopţi magice când tu adormeai legănată de poveştile mele, eu stăteam treaz… Charlie a îmbătrânit, Geraldine. Mai devreme sau mai târziu rochiile albe, de scenă vor fi înlocuite cu haine de doliu pe care le vei îmbrăca pentru a veni la mormântul meu. Nu vreau să te întristez. Uită-te, însă, în oglindă din când în când: acolo vei vedea trăsăturile mele, în venele tale curge sângele meu. Chiar şi atunci când sângele nu-mi va mai curge prin vene, să nu uiţi că Charlie a fost tatăl tău. Nu am fost un înger, dar am încercat să fiu un om. Încearcă şi tu! Te sărut, Geraldine! Al tău, Charlie. Decembrie 1965.”.
În volumul meu Gânduri printre cuvinte, publicat în anul 2016 există câteva însemnări despre Charlie Chaplin: “Pentru Chaplin Goana după aur devenise goana după laur, dobândind strălucite victorii pe redutele Filmului.”; “Există numeroase copii ale filmelor lui Chaplin, dar nicio copie a lui Chaplin.”; “Fără Chaplin lumea ar fi uitat să mai râdă.”; “Chaplin râdea foarte rar pentru a-i lăsa pe spectatori să râdă cât poftesc ei.”; “Filmul nu ar fi putut trece prin Timp fără paşii inconfundabili ai lui Chaplin cu melon şi cu baston.”.
Voi încheia acest articol cu poezia lui Adrian Păunescu, intitulată Cântecul lui Charlie Chaplin, care a fost pusă pe portativ de Victor Socaciu, un prieten apropiat al familiei mele revenite de la Praga în “formaţie extinsă” (mamă, tată şi doi feciori): “Râdeţi, râdeţi, râdeţi, cu pământ cu tot/Până când vă mai suportă ultimul Charlot./Nu de el când râdeţi, râdeţi, râdeţi voi de voi,/Că sunteţi grăbiţi şi cinici şi inculţi şi goi./Charlie Chaplin calcă-n dodii cu pantofi strâmbaţi/Hohotiţi, dar n-aveţi ştire voi ce strâmb călcaţi./Face el cum face raţa şi e caraghios,/Dar ce cârduri mari de raţe trec în sus şi-n jos./Nu mai sunt deloc parale, casierii trişti/Astăzi dau autografe, nu parale la artişti./S-au născut prea mulţi pragmatici, muzică nu pot/Hai, Pământ, reaminteşte-ţi că ai fost Charlot./Un şofer cu leafă mică şi cu mult umor/Mi te-a readus în minte ca pe-un luptător,/Că ai fost al celor simpli şi al lor rămâi/Peste toată lumea veche hohotul dintâi./Lăutarii împrumută bani pentru sacâz./Cifra noastră de afaceri – hohotul de râs./Facem bancă mondială şi băgăm în ea/Râsul sărăcimii triste, ca dobânzi să dea./Nu există omenie unde nu eşti tu,/Că tu eşti curajul nostru de a spune «nu»./Învârteşte-te prin Cosmos, spune ce-ai de spus/Între-atâtea stele moarte, tu, planeta Râs!”. Refrenul trimite la o profundă meditaţie: “O, Charlie Chaplin, înger vagabond,/Hai, bătrâne, vino de sub orizont!/O, Charlie Chaplin, hohot interzis,/Redeschide teatrul ce ni l-au închis!”.
