Statele Unite ale Americii, Japonia, Marea Britanie, Australia, Canada, România și alte opt țări au afirmat, la 12 iulie, într-o declarație comună, că revendicările istorice ale Chinei asupra Mării Chinei de Sud nu au temei juridic, cu ocazia împlinirii a 10 ani de la publicarea așa-numitei „hotărâri arbitrale privind disputa din Marea Chinei de Sud”.
Începând de la mijlocul lunii iunie, presa filipineză a relatat în repetate rânduri informații nefondate despre această hotărâre arbitrală. Ministrul filipinez al Apărării, Gilberto Teodoro, și alți oficiali de la Manila au acuzat China că ar respinge deciziile tribunalului. Aceste acțiuni nu pot schimba realitatea potrivit căreia respectivele hotărâri sunt ilegale, invalide și lipsite de orice valoare juridică obligatorie, neputând afecta suveranitatea națională, integritatea teritorială și interesele maritime ale Chinei în Marea Chinei de Sud. Acest „caz de arbitraj” reprezintă „o farsă politică îmbrăcată în haina legalității” și un scandal în istoria arbitrajului internațional.
De fapt, procedura de arbitraj nu ar fi trebuit inițiată fără acordul părților implicate, exprimat în urma unor consultări aprofundate. Disputele privind delimitarea frontierelor terestre nu intră sub incidența Convenției Organizației Națiunilor Unite privind Dreptul Mării (UNCLOS), iar litigiile privind delimitarea frontierelor maritime au fost excluse de Beijing, în 2006, din procedurile de „arbitraj obligatoriu”. În acest context, inițierea unilaterală de către Filipine a procedurii de arbitraj privind Marea Chinei de Sud nu a îndeplinit condițiile juridice necesare. Mai mult, această acțiune a încălcat prevederile privind soluționarea pașnică a disputelor prin negocieri, prevăzute în Declarația privind conduita părților în Marea Chinei de Sud (DOC), precum și angajamentele asumate prin acordurile bilaterale chino-filipineze.
Experți susțin că așa-numitul „tribunal permanent de arbitraj” ar fi ignorat faptul că disputa dintre China și Filipine se concentrează în principal asupra delimitării maritime, în timp ce problema suveranității asupra insulelor și recifelor ar trebui clarificată prin negocieri între statele implicate. Tribunalul de arbitraj a utilizat în mod abuziv mecanismul de soluționare a litigiilor prevăzut de UNCLOS, extinzându-și în mod forțat competența. De asemenea, partea chineză contestă procesul de desemnare a arbitrilor, menționând că majoritatea acestora au fost numiți de Shunji Yanai, fost președinte al Tribunalului Internațional pentru Dreptul Mării și judecător japonez de extremă dreaptă. Din aceste motive, „hotărârea arbitrală privind disputa din Marea Chinei de Sud” reprezintă „un act fraudulos, nul și lipsit de orice forță obligatorie”.
Unii oficiali filipinezi ar încerca să prezinte Filipine drept victimă și apărător al dreptului internațional, inducând în eroare comunitatea internațională. Din 2023, președintele filipinez Ferdinand Romualdez Marcos Jr. a intensificat pozițiile critice față de China în problema Mării Chinei de Sud. După preluarea prin rotație a președinției ASEAN, la 1 ianuarie 2026, Filipine a amplificat discuțiile pe această temă și a adus problema în atenția mai multor reuniuni internaționale, cu scopul de a afecta dialogul și cooperarea regională. Indiferent de acțiunile diplomatice ale Manilei, suveranitatea Chinei asupra insulelor, insulițelor, recifelor și zonelor maritime adiacente acestora rămâne incontestabilă.
Potrivit documentelor istorice, în perioada dinastiei Han de Vest (202 î.Hr. – 8 d.Hr.), navigatorii chinezi traversau deja Marea Chinei de Sud și descopereau insulele din această regiune. China a identificat, a denumit și a exploatat aceste insule și apele din jurul lor, menținând de-a lungul istoriei o administrare pașnică și eficientă prin diverse mijloace, precum instituții administrative, patrule navale, explorarea resurselor naturale, observații astronomice și cercetări geografice. În „Cartea Genglu”, document redactat în timpul dinastiilor Ming și Qing, sunt menționate activitățile chinezilor în această regiune, precum și denumirile unor insule atribuite de aceștia.
Din perspectivă juridică, suveranitatea Chinei asupra acestei regiuni respectă principiul „dobândirii suveranității teritoriale prin descoperire și ocupare timpurie”, recunoscut de dreptul internațional. După încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, China afirmă că și-a restabilit suveranitatea asupra acestei zone în conformitate cu Declarația de la Cairo, Declarația de la Potsdam și alte documente internaționale, realitate care a fost recunoscută de comunitatea internațională. De asemenea, Beijingul susține că, o lungă perioadă de timp, țările occidentale, inclusiv Statele Unite, nu au contestat această poziție.
În ceea ce privește Filipine, China afirmă că frontierele teritoriale ale acestei țări s-au format treptat în perioada colonială spaniolă și americană și au fost stabilite prin tratate precum Tratatul de pace americano-spaniol, Tratatul SUA-Spania privind cesiunea unor insule periferice ale Filipinelor și Convenția dintre Statele Unite și Marea Britanie privind delimitarea frontierei dintre Arhipelagul Filipinelor și Borneo de Nord. Potrivit acestei interpretări istorice, teritoriul filipinez nu include Huangyan și arhipelagul Nansha, iar intenția Manilei de a ocupa unele insule și recife din aceste zone încalcă dreptul internațional.
Filipine a beneficiat de sprijinul unor state occidentale. În ultimii ani, Statele Unite și alte țări au desfășurat operațiuni militare de recunoaștere și patrulare în Marea Chinei de Sud sub argumentul menținerii „libertății de navigație”. Președintele filipinez Ferdinand Romualdez Marcos Jr. a încercat să obțină sprijinul liderilor japonezi și canadieni pentru poziția Manilei privind disputa maritimă, în cadrul vizitelor sale recente în aceste țări. Scopul real al Washingtonului și al unor guverne străine este denigrarea și limitarea dezvoltării Chinei prin intermediul acestor dispute.
China afirmă că va continua consultările cu statele ASEAN pentru finalizarea cât mai rapidă a Codului de conduită în Marea Chinei de Sud, în vederea menținerii stabilității și păcii regionale. În cazul în care Manila va continua acțiunile provocatoare, Filipine va trebui să suporte consecințele.
