Cine sunt urmașii lui ”Davai ceas”?

De multe ori, o imagine este mai elocventă decât orice povestire a unor fapte importante.

Acesta este și cazul imaginilor care au marcat în conștiința umanității grandoarea și importanța istorică a victoriei aliaților în cel de Al doilea război mondial.

Prima imagine este cea a ridicării drapelului american pe insula Iwo Jima după victoria asupra armatei japoneze. Joe Rosenthal a fost cel care a realizat fotografia istorică „Înălțarea drapelului pe Iwo Jima” la 23 februarie 1945. Ea prezintă cinci pușcași marini și un membru (corpsman) al personalului medical al Marinei înălțând drapelul Statelor Unite pe vârful Muntelui Suribachi. Fotografia a fost extrem de populară, fiind retipărită în mii de publicații. Ulterior, a devenit singura fotografie care a câștigat Premiul Pulitzer pentru Fotografie în același an în care a fost publicată, și a ajuns în cele din urmă să fie văzută ca una dintre cele mai semnificative imagini ale războiului și una dintre cele mai frecvent reproduse fotografii ale tuturor timpurilor. Imaginea a fost apoi utilizată de Felix de Weldon pentru a sculpta USMC War Memorial, monument aflat lângă Cimitirul Național Arlington de lângă Washington, D.C.

A doua imagine este cea a ridicării drapelului sovietic pe Reichstag în urma cuceririi Berlinului de către armata sovietică.

Imaginea surprinsă pe 2 mai 1944, în care un soldat al Armatei Roșii ridică un steag al Uniunii Sovietice deasupra Berlinului, a ajuns să reprezinte simbolul victoriei totale asupra armatei naziste.

Evgheni Khaldei a fost fotograful oficial al Armatei Roșii și a avut o misiune specială de realizat. Stalin și-a exprimat dorința de a vedea o colecție de fotografii care să reprezinte victoria soldaților Armatei Roșii, ridicând steagul sovietic deasupra clădirilor simbolice ale Reichstag-ului.

Khaldei a căutat pozițiile pentru a face poza perfectă, așa că a făcut câteva încercări în mai multe locuri. Prima locație a fost Aeroportul Templehof, iar a doua imagine a fost realizată pe Poarta Brandenburg.

A treia imagine, și cea care a rămas în istorie, a fost realizată pe clădirea oficială a Reichstagului, însă nu a fost un instantaneu, ci un montaj, fotograful punând în practică o întreagă scenetă, realizând-o în mai multe etape.

Fotografia a fost prezentată lui Stalin, dar, în loc să fie felicitat, fotograful a fost cât pe ce să ajungă la închisoare. Deși fotografia fusese atent retușată, fotografului Khaldei îi scăpase un amănunt pe care Stalin însă l-a remarcat. Pe mâinile soldatului care flutura drapelul (gruzinul Meliton Kantaria) erau patru ceasuri, câte două pe fiecare braț al soldatului.

Fotografia a fost din nou retușată, Meliton Kantaria a pozat pentru eternitate fără cele patru ceasuri, dar realitatea nu a putut fi și ea retușată.

Realitatea a intrat în istorie sub numele de ”davai ceas” (dă-mi ceasul), expresia practicării de către soldații sovietici a jafului și al hoției oriunde și oricând aveau ocazia. Fascinația pe care o aveau pentru ceasuri devenise de notorietate, smulgând de pe mâinile oricui, prizonieri, civili ai localităților ocupate, bătrâni, femei, bolnavi pe paturile din spitale ceasurile pe care le considerau atât de prețioase încât le înșirau pe mâini de la palmă până la cot. Jaful se extindea de la ceasurile de mână la cele de perete sau pendule la care se adăugau nu numai găinile și porcii, ci și pantofi, haine ca și tacâmuri de argint sau chiar de alpaca.

Au trecut mai mult de șaptezeci de ani de la ”davai ceas”, perioadă în care Uniunea Sovietică a furat nu doar ceasuri, ci și fabrici de ceasuri din Germania ocupată. Noile generații ale Uniunii Sovietice și apoi ale Federației Ruse au acum ceasuri pe alese și nu numai ceasuri. Noile condiții de după 1990 au permis ca din ce în ce mai mulți cetățeni ai Federației să aibă contact cu fenomenul consumerismului occidental, să-și facă vacanțele pe Coasta de Azur și să devină utilizatori de internet.

Ar fi normal și pe deplin logic să se considere că noua generație a Federației Ruse se deosebește radical de cea a Uniunii Sovietice de acum șaptezeci de ani, fiind nu doar provenită dintr-o societate evident mai bogată și mai evoluată comportamental, ci și mai apropiată de valorile unei lumi globalizate, deschise spre respectarea drepturilor și libertăților universale.

Cum se explică în aceste noi condiții reapariția lui ”davai ceas” în comportamentul

armatei Federației Ruse în invazia Ucrainei?

Știrile care ne vin de pe front ne dezvăluie aceeași hoție și jaf instituționalizat al noii armate ruse precum cel ce a caracterizat și generația armatei sovietice din cel de al doilea război mondial. Soldatul rus este surprins în fotografiile și filmele rețelelor de socializare furând tot cea ce îi iese în cale, de la tricouri și șosete din magazinele încă existente până la telefoane, calculatoare, frigidere, cărucioare de copii și chiar mașini de spălat rufe. Va rămâne în istorie fotografia epavei unui elicopter rus doborât de ucraineni în care printre rămășițele aparatului se vede o mașină de spălat rufe pe care, după ce o furase, pilotul nu se jenase să o depoziteze printre armele și muniția prezente la bord.

Jaful și hoția apar astfel ca o caracteristică permanentă a Armatei Roșii. S-a schimbat doar obiectul hoției. De la ”davai ceas” s-a trecut la ”davai laptop” sau chiar mașină de spălat.

Interesant este faptul că analizele occidentale acordă o tot atât de mare atenție acestui comportament cât acordă și elementelor de natură strict militară ale modului cum se înfățișează invazia rusă în Ucraina.

Concluzia este aceea că hoția și jaful reprezintă în viziunea strategilor actuali ai armatei ruse cel mai important stimulent și element de motivare al soldatului rus. Cu alte cuvinte, nici propaganda, nici chemarea la sentimente patriotice și nici măcar solda nu mai pot asigura abnegația și loialitatea soldatului rus într-un caz de război real, așa după cum este cazul celui din Ucraina.

Generalii ruși ar fi ajung la concluzia că doar prin tolerarea, în unele cazuri chiar încurajarea jafului se poate obține motivarea actualului soldat rus pentru a lupta acolo și când i se ordonă. Există informații conform cărora unele încercări de revoltă ale unor unități din zona Donbas pentru nemulțumiri privind calitatea proastă a mâncării sau pentru lipsa de medicamente au fost oprite nu prin amenințări cu pedepse și condamnări la curtea marțială, ci prin promisiunea că nimeni nu va fi pedepsit pentru ”luarea de bunuri de la inamic” și chiar pentru viol. (vezi: L’armée russe et les jeunes, la matrice d’unrapport à l’État. Eva Bertrand. Revue internationale et stratégique.Nr.68.)

Dezvăluirea în mass-media internațională a brutalității și a jafului la care se dedau soldații ruși în invazia Ucrainei a generat luarea unor poziții în mediul academic occidental în sensul nu doar al condamnării, ci și al încercării de a explica cauzele acestui comportament.

Materialul care a suscitat cel mai mult interes, din acest punct de vedere, este studiul publicat în revista ”The Conversation” la data de 21/04/2022 de către profesorul Serghei Fediunin de la Universitatea Sorbona.

Indiferent dacă putem sau nu fi de acord cu modul în care este analizată problema, o scurtă prezentare a acestei analize ne poate ajuta să înțelegem și să demitizăm ce este și ce reprezintă în prezent armata Federației Ruse.

”În 2008, Rusia a lansat reforma majoră a forțelor sale armate. Dincolo de modernizarea echipamentelor și a armamentului, a fost vorba despre optimizarea numărului de trupe și profesionalizarea contingentelor.

Numărul bărbaților a fost stabilit la un milion. De fapt, soldații profesioniști, atât soldații, cât și ofițerii, al căror număr total se ridică la peste 700.000 de persoane, sunt încă susținuți de aproximativ 260.000 de recruți. Aproximativ 130.000 de bărbați cu vârste cuprinse între 18 și 27 de ani sunt chemați la serviciu la fiecare dintre cele două apeluri anuale, durata serviciului militar obligatoriu fiind în prezent de douăsprezece luni.

În contextul războiului lansat de regimul lui Vladimir Putin împotriva Ucrainei la 24 februarie, este important să se cunoască componența armatei ruse, în special din punct de vedere etnic și social, deoarece aceste aspecte scapă adesea de considerația observatorilor. Cu toate acestea, ele indică însăși structura societății ruse de astăzi.

În mai 2021, 61% dintre ruși, potrivit cifrelor de la Centrul Levada, un institut independent de sondare, au fost de acord cu afirmația că „fiecare om adevărat” ar trebui să-și facă serviciul militar. 24% (42% în rândul tinerilor cu vârste cuprinse între 18 și 24 de ani) consideră că este o „datorie de a fi fidel statului”, chiar dacă poate contrazice proiectele individuale. Doar 12% dintre respondenți au declarat că serviciul militar este „inutil și periculos” și, prin urmare, ar trebui „evitat cu orice preț”.

Formula oficială, și anume că Rusia s-a constituit ca un „stat multietnic și multiconfesional”, se aplică și sectorului militar.

Războiul actual din Ucraina face posibilă măsurarea magnitudinii acestui lucru, în ciuda indisponibilității datelor oficiale complete.

La o săptămână după lansarea a ceea ce Moscova numește o „operațiune militară specială”, jurnaliștii de la filiala rusă a Radio Europa Liberă/ Radio Libertatea, de exemplu, au analizat conținutul mai multor canale Telegram care au publicat informații despre soldații ruși care au murit sau au fost capturați în Ucraina. Rezultatele analizei au arătat că aproximativ 30% din numele de familie erau similare cu cele ale persoanelor din minoritățile „non-ruse”, inclusiv o mare majoritate a culturii musulmane. Prin urmare, există o suprareprezentare a minorităților, care reprezintă aproape 20% din populația generală a Rusiei, în rândul soldaților.

Pe de altă parte, trimiterea de soldați de origine „neslavă” pentru a purta război în Ucraina ar putea fi o alegere strategică a autorităților ruse, având în vedere legăturile de familie dintre mulți etnici ruși și ucraineni. Știm, de asemenea, că statul rus stabilește cote anuale pentru a împiedica prea mulți recruți din regiunile Caucazului de Nord, de teama tulburărilor etnice din cadrul regimentelor. Termenul rusesc ”zemlyachestvo” descrie aceste comunități de ajutor reciproc, care sunt formate între recruți din aceeași regiune de origine și constituie ierarhii informale care coexistă cu disciplina militară.

Cu toate acestea, nimeni nu poate ignora prezența semnificativă sau chiar suprareprezentarea persoanelor de origine etnică sau culturală „non-rusă” în forțele armate regulate, ca să nu mai vorbim de batalioanele cecene desfășurate în Siria (în principal poliția militară) și apoi în Ucraina (în principal Garda Națională), care manifestă o dedicație nelimitată față de liderul lor, Ramzan Kadîrov.

Mai mulți factori explică această situație, dezvăluind starea actuală a armatei și a societății ruse în ansamblu.

Primul factor este demografic. În perioada 2018-2020, s-a observat o creștere naturală în doar 17 regiuni ale Rusiei, dintr-un total de 85 (luând în considerare Crimeea și orașul Sevastopol, anexat ilegal în 2014). Dintre aceste 17 regiuni în care rata natalității este mai mare decât rata mortalității, teritoriile autonome constituite pe o bază etnică „non-rusă” sunt majoritare. Această tendință este sustenabilă și se confirmă pe o perioadă mai lungă, mai ales din anii 1990 și 2000.

. Prin urmare, nu este surprinzător faptul că aceste teritorii oferă un număr mare de recruți, proporțional cu cel al locuitorilor lor.

Un al doilea factor care face lumină asupraprezenței semnificative a minorităților etnice în armata rusă este faptul că serviciul militar este un mijloc preferat de mobilitate socială pentru acești tineri bărbați „neslavi”, care pot fi stigmatizați în zone predominant populate de etnici ruși.

În plus, există un al treilea factor care este dificil de subestimat: teritoriile autonome menționate sunt regiuni periferice și dezavantajate din punct de vedere economic, la fel ca multe regiuni „etnice rusești”. Aceste teritorii sunt adesea caracterizate de rate ridicate ale șomajului și niveluri scăzute ale veniturilor, în special în comparație cu marile metropole ale țării. Aceste inegalități economice și sociale duc la atitudini divergente față de serviciul militar obligatoriu.

Într-adevăr, mulți tineri din medii relativ bogate au o imagine destul de negativă a serviciului militar și a armatei în general, în ciuda statisticilor citate mai sus. Mulți tineri din orașele mari sunt obișnuiți cu confortul vieții urbane și al societății de consum și nu se simt pregătiți să-și sacrifice viața pentru patrie. Ei recurg astfel la manevre pentru a evita recrutarea: să urmeze studii universitare pentru a obține o scutire temporară; să plătească un medic pentru a obține un certificat de scutire fals și să fie reformat; sau, în cel mai rău caz, să cerșească o funcție publică alternativă sub formă de serviciu în folosul comunității (de exemplu, într-un spital).

Salariul mediu al unui soldat profesionist – 32.000 de ruble (aproximativ 380 de euro), conform cifrelor ministerului rus al Apărării, sub salariul mediu oficial de peste 50.000 de ruble (600 de euro) – nu este de natură să atragă mulți oameni în rândul claselor de mijloc educate, chiar dacă, în practică, veniturile sunt completate de garanții sociale din ce în ce mai importante (locuințe, pensie militară, împrumuturi la dobânzi preferențiale, acces la facilități culturale și sportive).

Pe de altă parte, serviciul militar este mai atractiv în ochii oamenilor din medii mai puțin privilegiate. În timp ce unii pur și simplu nu au mijloacele financiare pentru a evita recrutarea, alții văd intrarea în armată ca pe o oportunitate de carieră stabilă și plătită, mai ales că statutul social al armatei s-a îmbunătățit semnificativ începând cu anii 2000.

În plus față de stereotipurile de masculinitate care descriu armata ca o „școală de viață pentru bărbați reali”, aceste schimbări conduc la mulți tineri din Rusia periferică, orașele mici și mediul rural care doresc în mod voluntar să se alăture rândurilor de soldați. Pot apărea situații neașteptate, de exemplu atunci când tinerii cetățeni din Caucazul de Nord sunt dispuși să plătească pentru a fi admiși printre recruți și apoi să ia în considerare un viitor în armata profesională.”

În concluzie, deși astăzi este dificil să se măsoare efectele acestor factori etnici și sociali asupra desfășurării și consecințelor războiului din Ucraina, aceștia trebuie luați în considerare pentru a înțelege mai bine starea actuală a societății ruse. De asemenea, prezența semnificativă a minorităților nu are legătură cu rolul tot mai mare al islamului în Rusia, iar compoziția socială a armatei ruse este aliniată cu condiția claselor populare ruse, afectate astăzi de sentimente de neputință și dezordine și, mâine, fără îndoială, de o nouă sărăcire.