Desigur, cinema-ul de artă nu se situează în momentul de faţă pe o poziţie foarte favorabilă din punct de vedere al interesului ”pe scară largă” venit din partea publicului.
Va exista întotdeauna o arie care va fi acoperită în acest sens, dar de grupuri mai restrânse de cinefili, făcând din cinematograful de artă o zonă ”de nişă”.
Este de înţeles, în aceste condiţii, că lanţurile de cinematografe, distribuitorii sunt în primul rând interesaţi de ”blockbustere”, de acele filme care le pot asigura succesul comercial. Un fenomen explicabil, dar care devine dăunător dacă tinde să acapareze întreaga piaţă de film, neoferind cele necesare unui segment mai restrâns, dar mai valoros din punct de vedere artistic.
Dacă în epocile mai îndepărtate regizorii de filme de artă erau în prim-plan (numele lui Ingmar Bergman sau Luchino Visconti, ca să dau doar două exemple, fiind asociate cu celebritatea), în perioada modernă, atât de capricioasă, au reuşit să se impună în acest gen ca regizori de succes doar cei care au avut şansa să poată împleti arta cu comercialul, printre numele cele mai cunoscute numărându-se cele ale lui Pedro Almodovar, Lars von Trier, David Lynch şi Roman Polanski, de exemplu. Cineaşti pretenţioşi, rasaţi, poate uşor excentrici, dar care, cu siguranţă, sunt cunoscuţi pe tot mapamondul, chiar şi de cei care savurează în mod obişnuit pelicule de alt gen.
Pe de altă parte, Alejandro Jodorowsky încă mai stârneşte controverse, Alejandro Amenabar sau Béla Tarr sunt prea puţin cunoscuţi de publicul de mall sau de cei care văd filme pe principalele platforme de strreaming.
Credem că ar trebui găsite soluţii pentru ca şi filmele unor astfel de cineaşti să fie mai bine popularizate şi o pătură mai largă de cinefili să aibă acces la ele, fiindcă e păcat ca realizări de excepţie să zacă undeva într-un colţ neştiut de nimeni. (Desigur, nu chiar de nimeni, dar vreau să spun că filme precum Fando y Lis, Abre los Ojos, Mar Adentro, Karhozat, A torinói ló şi altele sunt cotate mai mult ca pelicule ”pentru cunoscători”).
Dacă adăugăm faptul că celor (doar) trei nume menţionate de mine li se adaugă, cu siguranţă, destule altele, ne dăm seama că este un fenomen cu răspândire mai largă şi, aşa cum Editura Globus era o soluţie viabilă pentru difuzarea literaturii moderne de calitate, poate că s-ar putea găsi o modalitate prin care şi filmul de artă contemporan sau clasic să fie mai bine şi mai eficient difuzat.
O problemă, mai ales în contextul actual al restricţiilor generate de pandemie, o constituie, desigur, şi posibilitatea sau disponibilitatea spectatorilor de a ajunge la proiecţii în săli de cinema, iar dintre site-urile care oferă servicii de streaming la noi doar Mubi şi Tiff Unlimited, din câte ştim, acordă atenţie (şi) cinematografului de artă.
