Mai mult decât să comentez meciul de tenis Anglia-Franța (scor final al setului prelungit: 6-4 pentru primii) voi încerca să comentez modul de abordare a acestei întâlniri, de către ambele echipe.
În opinia mea (subiectivă, desigur, ca orice opinie), asupra acestei partide a plutit în permanență o atmosferă de vacanță. De antrenament cu public.
În primul rând, Pickford și Kane au fost rezerve pentru englezi. Nu că Henderson n-ar fi apărat bine în prima repriză sau că Harry Kane ar fi totalmente de neînlocuit (deși mi se pare în continuare greu de înlocuit), dar e un semn de întrebare.
În al doilea rând, la avalanșa de goluri engleze din primul mitan, Mbappé a avut un răspuns: zâmbetul. Un zâmbet care, ce-i drept, a început să semene a zâmbet amar cam pe la 0-3 și 0-4.
Oare la orgoliul lui a mai găsit puterea să zâmbească?
În al treilea rând, două apărări ale unor echipe mari nu cred că luau patru goluri într-o repriză – nici cea franceză, nici cea engleză.
Apoi, în repriza a doua (e drept, și după mai multe schimbări făcute de Deschamps) a început cursa de urmărire franceză, ajungându-se la un moment dat la scorul de 3-4 (până la final a fost 4-6, dacă privim din unghiul de vedere al francezilor).
În minutul 85, Malo Gusto a avut ”le mauvais gout” de a faulta în careu și s-a dictat penalty pentru Anglia.
Mbappé a dat două goluri, care îl propulsează la 10 reușite în total, cu două peste Messi.
Ce vreau să spun: chiar dacă apreciez jocul deschis (nimeni nu își dorește, în fotbal, să vadă meciuri ultratacticizate și scoruri mici), nu înțeleg ”je m’en fiche”-ismul (că tot a jucat Franța) cu privire la rezultatul final al unui meci care are ca miză medalia de bronz la un Campionat Mondial.
Am înțeles de la comentator că Alan Shearer ar fi spus că meciul ăsta nu trebuia să se mai joace, că jucătorii ar fi trebuit să fie pe plajă deja. Nu știu care e optica lui Tuchel sau a lui Deschamps.
Oare? Și atunci, dacă nu s-ar fi jucat meciul, cum se stabilea câștigătoarea medaliei de bronz? Se dădea cu banul?
Nu știu. Poate am eu o altă optică, dar una este să vii să spui: am pierdut accesul în finală, dar sunt medaliat cu bronz, și cu totul alta să vii acasă cu mâna goală.
Am auzit chiar vehiculându-se ideea că miza nu mai era atât de mare. Cum? Locul 3 la un campionat mondial nu e o miză mare? Echipele mai mici și-ar da viața pentru asta.
Dar, până la urmă, poate că fiecare echipă e mulțumită: Anglia pentru locul 3, iar Franța, pentru probabilul titlu de golgeter al lui Mbappé (sper să nu dea Messi 3 în finală, nu pentru că l-aș antipatiza pe Messi, dar mă tem că iar ar curge râuri de cerneală în care s-ar scrie vrute și nevrute).
Altfel, dacă fac abstracție de aceste considerații (pentru ”aciditatea” cărora îmi cer scuze, dar mă așteptam la un altfel de meci), pot spune că Anglia a punctat la capitolul impresie și în meciul pierdut cu Argentina (deși nu a câștigat, a jucat bine, mai puțin finalul), și în acesta cu Franța. Și se știe că ultima impresie contează cel mai mult.
Iar ”Les bleus” sunt, deocamdată, mai puternici la rugby…
