Angela SIMIONCA
Redacția „e-Bibliotheca septentrionalis”
Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” Baia Mare – ROMÂNIA
Puține volume de poezie contemporană își asumă astăzi ambiția unei construcții totalizatoare, capabile să cuprindă într-o singură arhitectură lirică istoria universului, evoluția vieții, aventura civilizației și destinul spiritual al omului. În acest context, Epopeea Omului (Editura Napoca Star, 2026), semnată de Al. Florin Țene, reprezintă o încercare rară de recuperare a modelului poemului filosofic de mari dimensiuni, într-o epocă dominată de fragmentarism și minimalism poetic.
Lucrarea se înscrie în tradiția marilor poeme cosmogonice și antropogonice, continuând, într-o manieră proprie, linia deschisă de literatura sapiențială biblică, de epopeile clasice și de poemele romantice ale cunoașterii. Nu este însă o simplă rescriere a Genezei, nici o ilustrare poetică a evoluționismului, ci o încercare de reconciliere între revelația religioasă și discursul științific, între metafizică și biologie, între teologie și cosmologie.
Compozițional, poemul este riguros organizat. Prologul („Tăcerea dinaintea luminii”) funcționează ca o cosmogonie lirică, evocând existența lumii în starea ei potențială, înaintea creației efective. Universul există numai ca posibilitate în conștiința divină, iar repetiția obsesivă a verbului „dormea” transformă întreaga materie într-un imens organism latent. Această tehnică amintește de solemnitatea psalmilor și de ritmul liturgic al textelor veterotestamentare. Repetiția nu produce monotonie, ci construiește impresia unui timp suspendat, anterior devenirii.
Versurile:
„Dormea lumina-n taina ei cea mare,
Ca rod ascuns în sfinte veșnicii” (p. 7)
sintetizează întreaga concepție a autorului: creația există înainte de a exista efectiv, fiind conținută în gândul Creatorului.
Urmează cele cinci părți ale poemului, care descriu succesiv: apariția vieții; evoluția biologică; nașterea conștiinței; dezvoltarea civilizației; drama morală a omului contemporan; chemarea finală către restaurarea spirituală. Epilogul închide circular construcția, întorcând discursul către Dumnezeu și reafirmând sensul transcendent al existenței. Această organizare conferă poemului caracterul unei adevărate epopei spirituale.
Una dintre cele mai originale dimensiuni ale volumului este sinteza dintre perspectiva biblică și cea științifică. Autorul nu opune creaționismul evoluției biologice. Dimpotrivă. Prima celulă apare ca expresie directă a voinței divine:
„din adâncul voinței Sale”
(…)
„s-a desprins
prima scânteie.” (p. 12)
Această scânteie devine prima celulă, iar din ea se dezvoltă întreaga biodiversitate. Se observă aici o apropiere de concepțiile teismului evolutiv, potrivit cărora mecanismele evoluției reprezintă instrumentele prin care Dumnezeu își realizează planul creator. Prin urmare, conflictul tradițional dintre știință și religie este dizolvat într-o viziune integratoare. Autorul nu descrie evoluția ca proces întâmplător, ci ca desfășurare graduală a unui Logos divin.
Titlul volumului anunță încă din debut caracterul antropocentric al construcției. Însă antropocentrismul propus de Al. Florin Țene nu este unul triumfalist. Omul este prezentat simultan în două ipostaze: coroana creației; cea mai vulnerabilă dintre făpturile sale. De aici provine întreaga tensiune dramatică a poemului.
În repetate rânduri apare opoziția dintre omul visat de Dumnezeu și omul istoriei:
„Nu omul cetăților.
Nu omul războaielor.”
(…)
„Ci omul
ca vis al lui Dumnezeu.” (p. 14)
Această opoziție constituie unul dintre nucleele filosofice ale cărții. Între ideal și realitate se desfășoară întreaga istorie umană. Poemul dezvoltă o amplă reflecție asupra civilizației. Fiecare mare descoperire produce simultan progres și posibilitatea autodistrugerii. Structura este construită prin paralelisme succesive: plugul – sabia; spitalul – lagărul; vioara – tunul; crucea – ghilotina; medicamentul – otrava. Această tehnică retorică amintește de construcțiile antitetice din literatura sapiențială și produce un efect moral puternic. Autorul sugerează că răul nu este produsul materiei, ci al libertății umane. Astfel, responsabilitatea devine tema centrală a întregului poem.
Din punct de vedere stilistic, Epopeea Omului cultivă deliberat solemnitatea. Fraza amplă, repetiția ritualică și enumerările ample apropie discursul de: psalm; predică; imn; rugăciune. Repetițiile de tipul: „Alege…” sau „Ai ridicat…” funcționează asemenea anaforelor biblice. Ele dau poemului un ritm oratoric și transformă lectura într-o experiență aproape liturgică. Această opțiune stilistică poate fi percepută diferit de cititori. Pentru unii, solemnitatea conferă gravitate și unitate discursului; pentru alții, caracterul reiterativ poate diminua tensiunea poetică în anumite secvențe. Din perspectivă critică, această alegere este coerentă cu proiectul autorului de a construi o epopee meditativă și sapiențială.
Dacă ar exista un singur simbol care organizează întreaga carte, acesta este lumina. Lumina apare succesiv ca: început cosmic; energie vitală; cunoaștere; har; adevăr; iubire; conștiință; destin escatologic. Titlul Prologului („Tăcerea dinaintea luminii”) anunță această simbolistică. Ultimele versuri ale Epilogului reiau aceeași imagine:
„Omul devine chip de lumină aprinsă
Când poartă-n sine chipul Celui Bun.” (p. 36)
Se realizează astfel o construcție circulară perfectă: lumea începe în lumină și se încheie în lumină.
Poemul nu rămâne cantonat în trecutul mitic. Autorul introduce teme specifice secolului XXI: inteligența artificială; explorarea spațiului cosmic; degradarea mediului; biotehnologia; criza morală. Pasajul dedicat inteligenței artificiale este unul dintre cele mai interesante deoarece evită atât entuziasmul tehnologic necritic, cât și respingerea acesteia. Concluzia este clară: „Iubirea nu se programează.” Prin această afirmație, poetul delimitează domeniul tehnicii de cel al spiritului. Inteligența poate fi construită. Conștiința morală nu.
Un alt aspect remarcabil este dezvoltarea unei etici ecologice. Natura nu este tratată ca decor. Ea devine organism viu și partener moral al omului. Pădurile sunt: „catedrale ale vieții”, iar izvoarele: „memoria limpede a începuturilor.”. Această antropologie ecologică apropie poemul de sensibilitatea contemporană privind responsabilitatea față de creație.
Poemul dialoghează implicit cu numeroase tradiții culturale: Cartea Facerii; Psalmii; Evangheliile; Dante; Milton; Eminescu (Scrisoarea I, Rugăciunea unui dac); Lucian Blaga (prin dimensiunea metafizică și simbolica luminii); Tudor Arghezi (în tensiunea dintre om și divinitate); Nichita Stănescu (în reflecția asupra cuvântului și existenței). Aceste afinități nu trebuie înțelese ca influențe directe, ci ca înscriere într-o familie de texte preocupate de marile întrebări privind originea, sensul și destinul omului.
Dintr-o perspectivă critică, amploarea proiectului presupune și anumite riscuri estetice. Discursul privilegiază frecvent dimensiunea sapiențială și morală în detrimentul ambiguității lirice. Unele pasaje au un pronunțat caracter aforistic sau omiletic, apropiindu-se de meditația eseistică mai mult decât de concentrarea specifică poeziei moderne. De asemenea, recurența structurilor paralele și a repetițiilor, deși justificată de intenția incantatorie, poate crea impresia unei uniformități ritmice pe parcursul secțiunilor ample.
Aceste observații nu diminuează însă coerența proiectului, ci evidențiază opțiunea autorului pentru o poezie de idei, orientată spre comunicarea unui mesaj etic și spiritual.
Epopeea Omului este una dintre cele mai ambițioase construcții poetice din creația lui Al. Florin Țene. Cartea propune o amplă sinteză între mit, teologie, reflecție filosofică și imaginație poetică, urmărind traseul omenirii de la tăcerea dinaintea creației până la împlinirea spirituală a omului. Dincolo de dimensiunea sa epică și meditativă, poemul afirmă că adevărata măsură a progresului nu este cucerirea lumii exterioare, ci cultivarea conștiinței, a iubirii și a responsabilității morale.
Prin amploarea viziunii, unitatea simbolică și preocuparea pentru marile teme ale existenței, volumul poate fi considerat o contribuție reprezentativă la direcția poemului filosofic contemporan din literatura română. El invită cititorul să reflecteze asupra raportului dintre creație, cunoaștere și libertate și propune, într-o epocă marcată de accelerare tehnologică și fragmentare culturală, o reafirmare a valorilor spirituale ca fundament al devenirii umane.
