Comunicat Tudor Communications
Dr. Victor Iancu – consultant în strategie și transformare de business, cu peste 20 de ani de experiență în proiecte de creștere și redesign de model de afaceri în România, Europa și Orientul Mijlociu, fost Partener în EY-Parthenon și KPMG și doctor în economie.
România cheltuiește anual aproximativ 5,4 miliarde de lei pentru a menține în viață companii de stat care, în mai multe cazuri, nici nu își mai desfășoară activitatea pentru care au fost create. Nu vorbim de o criză, vorbim de o hemoragie cronică, auto-perpetuată de trei decenii printr-un singur mecanism: absența consecințelor juridice pentru inacțiune. Petrotrans este în faliment din 2007, fără nicio perspectivă de finalizare. SNCFR RA are zero angajați și datorii bugetare de 1,27 miliarde de lei. Niciuna dintre aceste situații nu încalcă vreo prevedere legală. Acesta este adevărul incomod pe care dezbaterea politică din această săptămână l-a evitat sistematic: problema nu este ce facem cu companiile profitabile, ci faptul că statul român nu are niciun mecanism legal care să îl oblige să facă ceva cu activele pe care le deține și pe care le distruge prin pasivitate.
Argumentele populiste ignoră că Hidroelectrica e deja listată și că tocmai de aceea funcționează
Hidroelectrica este listată la Bursa de Valori București din iulie 2023. Nu este o propunere, nu este o intenție, este un fapt consumat. Propunerea din documentul de informare nu are nicio legătură cu listarea companiei: vizează vânzarea, printr-un mecanism ABB, a unui pachet suplimentar de 5–10% din acțiunile pe care statul le deține în prezent, statul rămânând acționar majoritar cu minimum 70%. Este o tranzacție bursieră standard, executabilă în câteva zile, nu o cedare a controlului strategic. Faptul că dezbaterea publică continuă să vorbească despre „listarea” Hidroelectrica spune ceva îngrijorător despre calitatea discursului politic din România; fie criticii nu au citit documentul, fie aleg deliberat un limbaj inexact pentru a mobiliza emoțional un electorat care nu face distincția între listare și vânzarea unui pachet minoritar.
Argumentul populist este, în plus, demolat de propriul său exemplu: Hidroelectrica a intrat în insolvență în 2012 tocmai pentru că statul o gestiona fără nicio disciplină corporativă. Redresarea a venit prin restructurare forțată, nu prin bunăvoința statului proprietar. Statutul de companie listată a consolidat această redresare, impunând transparența, auditul independent și protecția acționarilor ca obligații permanente. Întrebarea la care suveraniștii nu răspund rămâne simplă: cum servește mai bine interesul național un stat care deține 70% dintr-o companie transparentă față de unul care deține 80% dintr-una opacă și captivă politic?
Legea 48/2025 există pe hârtie. În realitate, nu obligă pe nimeni să facă nimic
Nota produce un exercițiu de politică de proprietate foarte serios. Separarea statului în trei roluri distincte (acționar, strateg și disciplinator), matricea de prioritizare bazată pe importanță strategică și nivel de distress economic, și mecanismul de avertizare timpurie pe patru niveluri reprezintă instrumente conceptuale solide, absente din practica anterioară. Problema fundamentală este că tot ce produce acest document rămâne, în forma actuală, un fel de voluntariat ministerial. Legea 48/2025 definește și clasifică, dar nu obligă și nu sancționează inacțiunea. Un Memorandum la nivel de Guvern nu are forța unui act administrativ cu consecințe juridice directe. Reforma structurală a companiilor de stat nu va deveni realitate până când inacțiunea nu îi va costa juridic, instituțional și personal pe cei responsabili de ea. Până atunci, avem un diagnostic excelent, o metodologie credibilă și zero garanții că întregul demers nu va ajunge în același sertar cu planurile de reformă din mandatele anterioare.
Calculul costului de oportunitate pe care nimeni nu îl face public
România se confruntă cu un deficit structural care presupune simultan reducerea cheltuielilor și creșterea veniturilor, iar în acest context, cele 3-8 miliarde de lei potențiale din primele trei tranzacții vizate (ABB Hidroelectrica, ABB Romgaz și IPO CEC Bank) nu sunt neglijabile. Dar adevăratul argument fiscal nu stă în venitul din vânzarea pachetelor, ci în costul continuu și compus al menținerii status quo-ului. Cu pierderile companiilor de stat din ultimii ani s-ar fi putut construi 3-4 spitale regionale. Cu miliardul de lei injectat în CEC Bank numai în 2025 s-ar fi putut finanța programe de sănătate publică pentru sute de mii de români. Niciun ministru de finanțe nu prezintă în fața Parlamentului acest calcul simplu: cât costă, pe an, fiecare companie de stat deficitară raportat la alternativa investirii aceleiași sume în servicii publice reale. Nu pentru că aritmetica ar fi complicată, ci pentru că răspunsul este incomod politic. Momentul în care acest calcul va deveni obligatoriu, public și asumat, atunci reforma companiilor de stat va deveni, în sfârșit, ireversibilă.
Piețele internaționale nu sunt impresionate de documente, ci de execuție
Din perspectiva investitorilor instituționali și a pieței de capital, nota de informare trimite un semnal pozitiv și destul de rar, anume că statul român este capabil, cel puțin la nivel analitic, să producă o ierarhizare economică a propriului portofoliu, cu responsabili nominalizați și termene asumate. Problema este că piețele nu vor documente, ci execuție. Iar execuția în România are un istoric care temperează orice entuziasm: jaloane PNRR transformate în exerciții formale, planuri de reformă dispărute în comisii interministeriale, angajamente asumate față de Comisia Europeană evaporate după prima schimbare de guvern.
România nu a ales niciun model de stat proprietar, iar aceasta este, în sine, o alegere
Există, în principal, două modele europene coerente de stat proprietar. Modelul nordic, care presupune pachete minoritare în companii bine conduse, management profesionist independent și extragerea valorii prin dividende și apreciere bursieră. Modelul est-european, vizibil în Polonia și Cehia, care presupune vânzări de pachete minoritare cu presiune de performanță sau exit disciplinat. România nu a ales niciunul. Practic, a ales implicit un al treilea model (cel captiv), în care companiile de stat funcționează ca instrumente de politică clientelară, platforme de angajare politică și receptacule de fonduri publice, fără obiective clare, fără responsabilizare reală și fără consecințe pentru eșec.
Documentul Guvernului este primul oficial care încearcă să iasă din acest model cu o metodologie explicită, responsabili nominalizați și o ierarhie de urgențe cu termene ferme. Că este un prim pas și nu o soluție completă, este adevărat. Că este mai bun decât multe altele produse în ultimii douăzeci de ani în materie de politică de proprietate a statului, este la fel de adevărat. Dacă va produce efecte reale nu o decide însă documentul, ci voința politică și stabilitatea guvernamentală din următoarea perioadă.
