În debutul volumului ”Creionul de tâmplărie”, apărut recent la Editura Humanitas, un melanj destul de eclectic de impresii, confesiuni, discursuri, cronici, păreri, Mircea Cărtărescu porneşte de la întâlniri (reale) cu G. Călinescu, Şerban Cioculescu, Geo Bogza, Marin Preda şi Nichita Stănescu şi continuă cu o alta (evident, imaginară, în spirit) cu Mihai Eminescu, cu care, mărturiseşte autorul, ar fi dorit să vorbească, aşa ”cum vorbeşte un om cu prietenul său”. De la această, să o numim, neîmplinire, Cărtărescu se opreşte, cu un gust amar, asupra unei imagini ”de mit şi adulaţie, cele mai sigure elemente de falsificare”. Şi o face nu pentru a-l coborî pe marele poet de pe un piedestal, ci pentru a ne aminti că un artist autentic nu şi-ar fi dorit, chiar el, un astfel de mit sau o astfel de adulaţie. Concluzionează, poetic, că ”opera artistului este cochilia sa”.
Iar a te bucura, în egală măsură, de ”omenescul şi supraomenescul” oamenilor pe care îi admiri este o dorinţă cât se poate de îndreptăţită, chiar dacă nu întotdeauna realizabilă.
Apoi, printre alte confesiuni, Cărtărescu lasă să-i scape o propoziţie de o sinceritate dezarmantă: ”Scriitorilor adevăraţi, de obicei, le e lehamite de lumea literară”. ”Lasă să-i scape” e un fel de a spune, sunt convins că prin aceasta a dorit să ia atitudine împotriva snobismului şi a imposturii care, din păcate, mai sunt prezente şi în lumea culturală de azi, ca şi în trecut.
Şi revine spunând ”E greu să trăieşti printre scriitori”, înfierând aceleaşi tare – nu cu răutate, ci cu luciditate, observând ce se petrece în jurul său.
”Nu ajungi să te cunoşti cu adevărat decât în situaţii extreme”
Ulterior, trece în revistă vremea facultăţii şi a Cenaclului de Luni, când ”trăia numai pentru poezie, cu un fanatism care trebuie să fi speriat”.
Pe tot parcursul volumului, Mircea Cărtărescu ne ajută, prin impresiile şi mărturisirile sale, să-l cunoaştem mai bine, să pătrundem în universul său intim, la fel cum şi el s-a raportat la alţi artişti, a încercat să-i descifreze.
Îi parcurgi textele cu uşurinţă, fie şi numai din curiozitate, pentru a şti ce gândeşte şi cum simte cel care a scris ”Levantul”, ”Orbitor”, ”Solenoid” sau ”Melancolia”.
Veţi afla despre întâlnirile sale cu diferite personalităţi – ex. Mircea Nedelciu, Marin Preda, Gellu Naum şi mulţi alţii -, ca şi impresiile cu care a rămas după acestea.
O formulare extraordinară mi-a atras în mod particular atenţia (era vorba despre poezia lui Şt. Aug. Doinaş, n.n.): ”Ca şi perfecţiunea palatelor de altădată, din vedutele şi capriciile lui Piranesi, scrierile vechilor maeştri au ajuns la noi grav şi iremediabil ştirbite, dărăpănate, obscurizate de şuierul timpului” (fiind vorba, aşa cum am înţeles eu, nu de lipsa de perenitate a acestora, ci de capacitatea de receptare a contemporaneităţii).
”Literatura însăşi are azi tristeţea speciilor ce se apropie de extincţie”, scrie mai departe, cu mâhnire, autorul.
Apoi deapănă diferite amintiri, întâmplări petrecute în compania unor poeţi cunoscuţi ai generaţiei sale, care se înţelege că au o valoare în plus, una sentimentală, fiind fapte de viaţă.
”Uneori mi se pare că literatura însăşi e un vis gigantic”
În discursul la primirea premiului internaţional Formentor (Mallorca, 2018), Mircea Cărtărescu arată, cu realism şi modestie, că atributul de scriitor este ”un omagiu pe care ţi-l aduc alţii şi care trebuie primit cu smerenie şi imensă recunoştinţă”, iar ”să te lauzi tu însuţi cu acest atribut (…) este trist şi ridicol”.
Citind aceste pagini, afli ceva în plus despre omul Cărtărescu, pătrunzi în universul său interior, aşa cum el însuşi mărturisea la început că ar vrea să cunoască şi omul din spatele scriitorilor care au fost idolii săi.
”Un om care scrie levitează deasupra minţii lui”
În alocuţiunea rostită la lansarea volumului Solenoid (Timişoara, 2015) Mircea Cărtărescu face o foarte interesantă clasificare a autorilor de literatură: nivelul 1, al ”meseriaşilor”, ”meşteşugarilor”, care scriu bine, mai ales din punct de vedere tehnic, stilistic, un roman sau o povestire, nivelul 2, al celor care le conferă şi valoare artistică, şi nivelul 3, ”al scriitorilor pentru care scrisul e o religie, un act de credinţă” (se subînţelege, rezervat geniilor). Acest adevăr fundamental ne ajută să înţelegem rolul acestor trepte (toate necesare) în Panteonul literaturii. De asemenea, autorul atinge şi două teme esenţiale ale romanului Solenoid: alegerea între viaţă şi artă şi calea către mântuire.
În discursul ţinut la decernarea titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj (2017), Mircea Cărtărescu mărturiseşte că, chiar înainte de a fi scriitor, este un cititor asiduu, preocupat de înţelegerea lumii în care trăieşte, de a descifra acele lucruri ”care spun ceva despre miracolul existenţei noastre”, ca atare parcurgând şi scrieri ştiinţifice (de exemplu fizică cuantică, biologie, istorie), vorbind apoi despre înţelegerea superioară a poeziei şi despre prezenţa ei, ca esenţă, pretutindeni în lume.
”Citeam opt ore pe zi, pentru că realitatea nu merita să fie trăită”
În ultima parte a cărţii, intitulată ”Gheaţă şi foc”, cititorul poate găsi un portret al lui Panait Istrati, însoţit de impresii asupra uneia dintre operele sale cele mai cunoscute, Kira Kiralina, de asemenea o paralelă social-culturală între România şi Argentina, cu referiri la marii scriitori sud-americani, cu o atenţie sporită acordată lui Ernesto Sábato, impresii de la întâlnirea cu recent laureata cu Nobel Olga Tokarczuk, ca şi de la cea cu regretatul Amos Oz, o prefaţă la audiobook-ul ”Eminescu inedit” (Ed. Casa Radio, 2011), o ”deloc prefaţă” la o carte a scriitorului Cezar-Paul Bădescu, impresii despre ”Din amintirile unui Chelbasan” şi ”Fata din casa-vagon”, de Ana Maria Sandu, despre autoarea Svetlana Cârstean şi o scurtă privire critică aruncată asupra Noului Roman Francez.