Marea noastră campioană olimpică a făcut parte din cele mai preţioase amintiri ale mele, mulţumindu-I Bunului Dumnezeu pentru că mi-a oferit o asemenea ocazie unică. Am participat doi ani la rând (1984 şi 1985) împreună cu Domnia Sa la ediţiile succesive ale seminarului internaţional cu tema Tineretul şi sportul, organizat la Cardiff, capitala Ţării Galilor; acea manifestare era organizată în contextul pregătirii şi marcării “Anului Internaţional al Tineretului”/1985, o însemnată iniţiativă a României.
Îmi revine îndatorirea de conştiinţă de a scrie acest articol despre strălucita sa carieră sportivă şi despre profilul moral exemplar care – aş putea spune – m-a cucerit din primele ore ale întâlnirii mele cu Doamna Lia Manoliu, în discuţiile noastre preliminare de la sediul “Comitetului Olimpic Român” din Bucureşti. Nu pot uita un fapt: imediat după decolarea avionului către Londra (pentru a participa împreună la seminarul internaţional de la Cardiff), dânsa mi-a zis cu zâmbetul pe buze: “Nu aţi vrea să ne tutuim?”; i-am răspuns prompt, destrămând imediat toate barierele protocolului: “Ba da, dragă Lia!” şi de atunci am rămas “Lia şi Dan” în toate situaţiile publice în care ne aflam în ţară sau în străinătate.
Care este biografia impresionantă a acestei celebre sportive a României? Lia Manoliu s-a născut la 25 aprilie 1932 la Chişinău, fiind fiica profesorilor de filosofie Alexandrina şi Ion Manoliu care aveau catedra la Edineţ, o mică localitate din nordul Basarabiei. După o anumită perioadă aceştia au primit posturi didactice în oraşul Botoşani; astfel fraţii gemeni ai Liei, Iacint şi Anna au văzut lumina zilei pe teritoriul românesc.
În anul 1945, după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, Lia a început practicarea unor sporturi (tenisul de masă şi tenisul de câmp; voleiul; baschetul), la fiecare dintre ele ajungând la nivelul de performeră; echipele de volei şi de baschet în care ea juca au fost campioane naţionale; la tenis de câmp a fost finalistă la campionatul naţional de junioare, iar la tenis de masă a fost a treia jucătoare la nivel naţional. În anul 1947 dânsa începea practicarea atletismului sub îndrumarea profesoarei de educaţie fizică de la Liceul “Gheorghe Lazăr” din Bucureşti unde efectua studiile; calităţile fizice incontestabile i-au permis practicarea probei săriturii în lungime şi apoi a probelor aruncării discului şi a greutăţii; în 1949 ea stabilea primele recorduri naţionale de junioare.
Simultan cu activitatea în domeniul sportiv, ea a fost studentă la “Institutul Politehnic” din Capitală, Facultatea de Energetică/secţia electro-energetică pe care absolvit-o în 1956, lucrând ca inginer la IPROMET. De asemenea, a urmat şi a absolvit o şcoală de jurnalişti sportivi, organizată de gazeta Sportul Popular.
Se poate afirma cu deplin temei, fără a folosi metafore gratuite, că Lia Manoliu a fost un “nume de aur” în istoria mondială a sporturilor. Până la retragerea sa din activitatea competiţională în 1972, dânsa a corectat în nenumărate rânduri recordul naţional la aruncarea discului, de la 41,44 metri în anul 1950 la 62,06 metri în anul 1972; la această probă a fost campioană naţională de 12 ori şi campioană balcanică de 7 ori. Suprema ei consacrare pe planul sportului internaţional au reprezentat-o “Jocurile Olimpice”, luând parte timp de două decenii (1952-1972) la şase ediţii consecutive ale acestei măreţe “sărbători sportive a lumii”! The Guinness Book of World Records a prezentat extraordinarul “record al recordurilor” în peste 40 de limbi şi în 5 milioane de exemplare publicate anual. Îmi amintesc cu o mare emoţie însoţită de o firească mândrie un episod petrecut pe Aeroportul Heathrow din Londra unde ne aflam spre a lua cursa Tarom pentru întoarcerea în ţară în aprilie 1984: când consultam împreună diverse lucrări de la magazinul de carte, m-am adresat unei tinere vânzătoare cu rugămintea de a-mi arăta cea mai recentă ediţie a cărţii The Guinness Book; am răsfoit-o, găsind fotografia şi biografia campioanei olimpice Lia Manoliu, pe care le-am arătat imediat acelei vânzătoare; a fost o bucurie generală pe fondul căreia pasagerii prezenţi atunci în magazin au făcut multe poze!
Redau în continuare elementele principale ale unei prezentări care înconjurase, datorită cărţii respective, de numeroase ori Mapamondul, generând uimire şi admiraţie faţă de ceea ce însemna longevitate sportivă feminină: *locul VI la Jocurile Olimpice de la Helsinki/1952, fiind prima atletă din România, finalistă la Olimpiadă; *locul IX la Jocurile Olimpice de la Melbourne/1956; *medalia de bronz la Jocurile Olimpice de la Roma/1960; *medalia de bronz la Jocurile Olimpice de la Tokyo/1964; *medalia de aur, stabilind un nou record olimpic din prima aruncare a discului de 58,32 metri la Jocurile Olimpice de la Ciudad de Mexico/1968; *locul IX la Jocurile Olimpice de la München/1972. Maestra Lia Manoliu şi-a pus prestigiosul nume pe alte competiţii internaţionale în perioada 1954-1971: *Campionatul European de la Berna; *Universiada de la Sofia; *Campionatul European de la Belgrad; *Campionatul European de la Budapesta; *Campionatul European de la Atena; *Campionatul European de la Helsinki.
Lia Manoliu a deţinut unele poziţii şi funcţii importante ca: membru al Comisiei pentru Academia Olimpică din cadrul “Comitetului Internaţional Olimpic”; membru al Comitetului Executiv al Asociaţiei Comitetelor Naţionale Olimpice Europene; membru al Comitetului Feminin din forul internaţional de atletism; membru al Comisiei de Competiţii din cadrul “Asociaţiei Europene de Atletism” ş.a. În ţară, ea a devenit în anul 1973 vicepreşedinte al Comitetului Olimpic Român, iar în anul 1990 a fost aleasă în funcţia de preşedinte al acestui organism, pe care a păstrat-o până la decesul său. Liei Manoliu i-au fost decernate multe premii şi distincţii printre care: Ordinul Olimpic “Colanul de Bronz” al Comitetului Internaţional Olimpic/1975; Trofeul “Femeia în sport”/1990; Premiul Internaţional “Fair Play” al U.N.E.S.C.O. În anul 1991 a fost înfiinţat Complexul Sportiv Naţional “Lia Manoliu” din Capitala României.
i) Lia Manoliu m-a impresionat prin cunoaşterea multor limbi străine: franceză; engleză; germană; rusă; italiană. Aproape că devenisem “invidios” de câte ori o auzeam vorbind – fluent şi influent – cu numeroşi participanţi la manifestările internaţionale la care ne aflam împreună. Această trăsătură a personalităţii sale se reflectase cu pregnanţă în pasiunea cu care cumpărase de pe aeroportul englez multe cărţi de literatură şi de ştiinţă în limbile lui Shakespeare, Voltaire, Dante sau Cehov. Obişnuia să îmi spună, râzând ştrengăreşte: “Dane, mai întâi cultura şi apoi manichiura ori parfumurile!” (dânsa prefera mărcile franţuzeşti fine şi discrete, nu agresive). ii) De asemenea, Lia era preocupată să cumpere discuri cu muzică simfonică celebră: Chopin; Bach; Vivaldi; Schubert; Mozart; Şostakovici; Ceaikovski ş.a. Ţin minte că, văzând-o în acea ipostază ad-hoc necunoscută de mine până atunci, i-am adresat o remarcă bazată pe un joc de cuvinte: “Dragă Lia, ştiam că tu arunci discurile, dar acum văd că le aduni!”; a zâmbit şi a continuat să le cumpere cu pasiune. iii) Nu am văzut-o în zilele petrecute împreună că bea altceva decât sucuri sau ceaiuri; mânca anumite specialităţi servite de gazde în cantităţi rezonabile, ca să nu spun reduse; la dejunuri ori la recepţii pâinea lipsea cu desăvârşire. iv) Distinsa noastră sportivă era un model de modestie şi de decenţă: vorbea atât cât trebuia şi când trebuia; nu îşi întrerupea interlocutorii, lăsându-i să îşi expună ideile proprii; evita sistematic sublinierea rezultatelor sale sportive. v) Sinceritatea discuţiilor personale era favorizată de anumite coincidenţe de natură biografică: amândoi eram moldoveni; Botoşanii ne erau oarecum un oraş comun pentru că acolo ea trăise o perioadă, iar eu mă născusem în iulie 1946; eu aveam formaţie universitară filosofică la fel ca cei doi părinţi ai ei.
Lia Manoliu s-a stins din viaţă la 9 ianuarie 1998 în urma unui infarct, când avea 65 de ani, dar imaginea unei longevităţi sportive extraordinare nu se va stinge niciodată.
