Potrivit dicţionarului, artă: Activitate a omului care are drept scop producerea unor valori estetice și care folosește mijloace de exprimare cu caracter specific; totalitatea operelor (dintr-o epocă, dintr-o țară etc.) care aparțin acestei activități. (DEX 2009).
Aşadar, foarte pe scurt, arta urmăreşte producerea de valori estetice.
Cele şapte arte contemporane sunt considerate (conform thepoc.ro) a fi pictura, sculptura, arhitectura, muzica, dansul, literatura, cinematografia sau, după altă sursă (tpu.ro), muzica, literatura, sculptura, teatrul, pictura, fotografia, cinematografia. Dacă ne este relativ clar care este scopul artei şi cam care sunt artele contemporane, se poate naşte o întreagă discuţie (şi cred că nu se poate da un verdict privind răspunsul corect) cu privire la următoarea întrebare: Ce anume îl determină pe om să creeze, de ce are nevoie de artă?
Mai ales că, deşi ne-am rezumat la a enumera artele moderne, este binecunoscut faptul că arta există încă din antichitate.
Cu alte cuvinte, dacă, de exemplu, pictura şi sculptura îşi propun să redea anumite lucruri existente în realitate folosind mijloacele specifice artistului (excepţie făcând, fireşte, arta abstractă sau suprarealistă), muzica presupune o îmbinare a notelor nouă, originală, în schimb teatrul, filmul, literatura introduc în ecuaţie un scenariu, o poveste care poate foarte bine să nu fi existat niciodată (chiar dacă se poate inspira din realitate), iar în cele din urmă se poate ajunge chiar la crearea unei realităţi alternative.
Ce anume îl determină pe om să nu fie mulţumit cu ce are? De ce simte nevoia unor personaje şi situaţii fictive, unor scenarii întregi care sunt brodate de imaginaţie?
Cine şi mai ales de ce a simţit, pentru prima dată, nevoia să creeze?
Nu cred că se poate da un răspuns categoric. Mai mult intuitiv, aş spune că o posibilă cheie ar fi în mitologie, fiindcă dacă admitem că oamenii tind să se autodepăşească, să fie ”asemeni zeilor”, adică mai mult decât pot fi în plan terestru (vezi şi mitul lui Icar), s-ar explica această tendinţă către cucerirea infinitului, către absolut.
Poate că şi psihologii ar avea un cuvânt de spus despre conceperea unor ”teritorii” fictive, eventual cu scopul de a masca sau chiar anula unele neîmpliniri din realitate, dar, pe undeva, cred că există o explicaţie în plus, care rămâne nedescifrată.
Oare ce a simţit Beethoven când a compus ”Simfonia destinului”? Sau Ceaikovski când a creat ”Lacul lebedelor?”. Eminescu, când îşi scria poemele, Brâncuşi sau Rodin când sculptau opere nepieritoare, Ingmar Bergman când turna un film?
Arta mai este, şi de data aceasta nu conform dicţionarului, o îngemănare între Cer şi Pământ, un loc de întâlnire a realului cu imaginarul, o sublimă creare a armoniei (aproape) din neant.
Artistul este, la rândul său, un creator în miniatură, un generator de microlumi, indiferent care este domeniul în care activează.
Fiindcă, după cum spunea Emil Cioran în ”Amurgul gândurilor”, „Ce-i un artist? Un om care ştie tot – fără să-şi dea seama. Un filozof? Un om care-şi dă seama, dar nu ştie nimic”.
Însă n-aş încheia fără a da cuvântul Poetului, în cazul de faţă Fernando Pessoa: „Dacă pe plaja acestui ţărm urmele mele/Imprimate-n nisip marea le şterge cu doar trei valuri,/Ce s-ar putea întâmpla pe o altă plajă/Unde această mare e Timpul?”.
Aşa încât putem conchide: chiar dacă nu îi vom descifra în totalitate resorturile şi mecanismele, arta face parte din noi. Existăm prin artă şi arta există prin noi.
