În cel mai recent număr (mai 2022) al revistei de cultură universală ”Constelaţii diamantine”, Nicolae Mareş propune, sub titlul ”Carol al II-lea – Nicolae Titulescu”, analiza câtorva lucruri din culisele evenimentelor în care a fost implicat ilustrul diplomat, înlocuit din funcţia de ministru al Afacerilor Străine, victimă a unor conjuncturi nefavorabile şi a unor interese de moment. Arătând, desigur, cum duplicitatea politicienilor contribuia din plin la aceste jocuri de culise – o duplicitate care, desigur, nu este nici veche, nici nouă…
”Componenta artistică a personalităţii lui Garabet Ibrăileanu” este articolul în care George Petrovai evocă figura cunoscutului cărturar român, propunând, în descifrarea mecanismelor ce duc la formarea marilor gânditori, o interesantă teză a lui Artur Schopenhauer. Materialul este un adevărat eseu cu valoare filosofică, nemărginindu-se doar la prezentarea operei sau biografiei unei personalităţi. Revenind la G. Ibrăileanu, autorul mai propune o analiză a cunoscutului său roman ”Adela”, opinând că acesta este unul vădit autobiografic, în pofida declaraţiilor făcute chiar de autor.
Sub deja cunoscutul generic ”Jocul minţii”, Doina Drăguţ abordează aceeaşi poezie de factură filosofică, invitând cititorul la descifrarea unor sensuri ascunse: ”Parabole ce poartă-n ele/măreţia unui sens ascuns/spre o ultimă finalitate/ce transcende/spre revelatoare înveşnicire” (”Venind în zbor lăuntric”). Sau: ”Adaug freamătului meu timp/pentru a-mi cunoaşte/propriul univers/întâlnesc adesea în esenţa mea/nepotriviri cu mine” (”Lumea ca un vârtej”).
”Idealul ca prefigurare a realului” este eseul în care Al Florin Ţene arată că cei doi termeni nu ar trebui consideraţi ca antinomici (deşi, în general, aceasta este tendinţa), procesul de creaţie fiind cel care facilitează ajungerea la ideal prin transformarea realului.
Câteva dintre maximele oferite de Nicolae Mareş: ”Nu zbura până nu-ţi măsori aripa” (câţi au receptat, oare, mesajul?). ”Când există o verigă slabă, şi cel mai puternic lanţ cedează” (foarte adevărat!) şi ”Bârfa şi gloata se sprijină una pe alta”.
Lucia Cosmina Vlad arată, în ”Structura arhitectonică a operei lui Marcel Proust”, cum celebrul scriitor francez a depăşit, în opera sa, graniţa realizării (doar a) unei fresce sociale, rafinându-şi propriile teorii despre artă şi rolul artistului în societate, concluzionând că artistul trebuie „să se confrunte cu aparenţa naturală, să-i deducă esenţa şi să exprime această esenţă prin medierea operei de artă”. Din corespondenţa lui Proust cu Flaubert reiese că amândoi năzuiau la atingerea perfecţiunii în artă, dorind prin aceasta să atingă eternitatea, care altfel, în planul obişnuit, le este interzisă pământenilor.
În sfârşit, după cum sesizează foarte bine autoarea materialului, ”lumea lui Proust nu mai este o fotografie a realităţii ce se învârte în jurul romancierului, ci o lume care e reconstituită după imaginea unui model intern”. Se mai arată că ideile lui Proust despre timp au contingenţă cu filosofia lui Bergson.
Un foarte interesant material despre filosofia idealistă şi despre filosoful francez al ştiinţei şi religiei Émile Boutroux semnează Vavila Popovici. Amintindu-i pe principalii reprezentanţi ai curentului filosofic idealist (Platon, Leibniz, Kant, Fichte, Hegel şi Schopenhauer) şi pledând pentru un echilibru între idealism şi materialism, autoarea este de părere că ”visele îmblânzesc realitatea, chiar dacă uneori nu o pot schimba”, atrăgând atenţia şi asupra pericolului ca elitele idealiste să fie respinse, iar gloatei ”să i se respecte mediocritatea”, când de fapt aceasta din urmă ar trebui ”ajutată să se înalţe pe nişte trepte”.
Cititorului îi sunt apoi oferite date biografice esenţiale, dar şi referiri la opera lui Émile Boutroux, ”un ferm oponent al materialismului în ştiinţă, un filosof idealist care a reconciliat ştiinţa şi religia”.
Botroux era de părere că ”fiinţele îşi dau ajutor reciproc”, fiind ”conform unei ordini ca fiecare fiinţă să aibă un scop de realizat şi ca să fie o armonie între scopurile diferite ale diferitelor existenţe”, teză la care autoarea articolului achiesează, cu condiţia (logică!) ca ”existenţele să conştientizeze scopul comun, în realizarea binelui acestei lumi, să nu antagonizeze”.
În poemul ”Înfiorarea ultimă”, Ion Popescu-Brădiceni trece de la meditaţii de natură filosofică ”În smalţul porţilor spre mâine ale mitului,/mi-am descoperit Nemurirea”, ”flăcările sărutului/ din care m-am ivit eu, de pe ţărmuri/ de colind, cu buchete de măslin în mâini,/ ca să recunosc apele timpului meu…” la realităţile crude ale prezentului: ”Şi ţin în mâni un mănunchi de flori/încă nedistrus de rachetele bolşevice./Ay, Rusie, somnul raţiunii tale/ şi-a născut MONSTRUL”.
Ediţia este ilustrată cu reproduceri după lucrări de Theodor Pallady, căruia Filip Tudora îi dedică un medalion la finalul ediţiei, sub genericul ”Picătură de pictură”.
Mai semnează: Ionuţ Ţene, Ştefan Lucian Mureşeanu, Marin I. Arcuş, Constantin Miu, Ioan Gâf-Deac, Mihai Caba, Ionuţ Caragea, Ion M. Ungureanu, Mircea Tutunaru, Ionel Popa, Silviu Doinaş Popescu, Ilie Gorjan, Ion Pachia Tatomirescu, Mihai Neagu Basarab, George Filip, Mihaela CD, Anca Sîrghie, Mariana Zavati Gardner, Marin Mihalache, Fl. Smarandache, Anatol Eremia, Elena Buică.
