Luciana Miu
Ca stat membru al Uniunii Europene, România s-a angajat să participe în eforturile colective de atingere a neutralității climatice până în 2050. Acest angajament presupune o reducere drastică a emisiilor de dioxid de carbon la nivel național, care în 2021 se ridicau la 74 de milioane de tone pe an. Deși soluțiile pentru reducerea emisiilor sunt bine-cunoscute și competitive din punct de vedere economic în sectoare precum producția de energie electrică, în altele procesul de decarbonizare prezintă provocări mai complexe. Un astfel de sector este industria, mai precis procesele energointensive ale industriei prelucrătoare, precum producția de oțel, ciment, chimicale și alte materiale. Aceste sectoare sunt din ce în ce mai mult în vizorul politicilor climatice la nivel european, nu în ultimul rând din cauza dependenței de combustibili fosili, inclusiv ca materie primă, puternic evidențiată în contextul crizei energetice.
Industria prelucrătoare a României continuă să aibă o contribuție semnificativă la economia națională, generând 18,3% din valoarea adăugată brută și angajând 21% din forța de muncă. Deși producția industrială este în scădere din 1990, sectoarele prelucrătoare continuă să producă emisii semnificative de dioxid de carbon: un sfert din emisiile naționale, dintre care aproape jumătate sunt emisii din procesele industriale, care de multe ori sunt dificile de redus. Spre exemplu, calcinarea calcarului pentru producția de ciment sau reformarea gazului metan pentru producția de amoniac, ingredientul-cheie al îngrășămintelor chimice, se bazează pe procese chimice din care este eliberat dioxidul de carbon. Pentru reducerea acestor emisii, procesul tehnologic trebuie înlocuit, sau unde acest lucru nu este posibil, emisiile trebuie captate înainte să intre în atmosferă și stocate permanent. Pe de altă parte, multe dintre procesele industriale moderne necesită temperaturi ridicate, obținute în mod tradițional prin arderea combustibililor fosili, care degajează dioxid de carbon. Înlocuirea combustibililor fosili cu surse de căldură cu emisii reduse, dar care pot atinge temperaturi foarte ridicate, reprezintă de asemenea o provocare pentru industrie. Pe lângă emisiile de dioxid de carbon, trebuie de asemenea considerat și consumul de resurse (apă, materii prime) a căror extracție are invariabil un impact asupra mediului înconjurător, care poate fi exacerbat de accentuarea fenomenelor meteo asociate schimbărilor climatice, precum secetele.
Marile sectoare industriale ale României sunt marcate de producători cu capacități importante și procese tehnologice din care rezultă emisii semnificative și o cerere de resurse considerabilă. Liberty Galați, singurul producător de oțel primar din România, este cel mai mare emițător din țară și unul din cei mai mari consumatori de electricitate. Pentru a-și reduce emisiile, compania plănuiește să își înlocuiască procesul tehnologic, eliminând combustibilii fosili folosiți pentru producția de căldură și emisiile de proces din producerea fontei și a oțelului. Noul proces ar reduce emisiile de dioxid de carbon cu până la 90%, însă ar schimba și paradigma resurselor necesare; necesarul de fier vechi al Liberty Galați ar crește de la 300 de mii de tone pe an la 1,45 milioane de tone pe an, adică 80% din fierul vechi exportat de România, în principal spre Turcia și Republica Moldova. Azomureș, singurul producător activ de îngrășăminte azotoase, este de departe cel mai mare consumator de gaz metan din industria României, lucru evidențiat prin suspendările de activitate repetate din cauza prețurilor acestei resurse. Planurile pe termen scurt ale producătorului de a substitui gazul metan cu hidrogenul verde drept materie primă și de a capta o parte din emisiile de dioxid de carbon ar putea reduce emisiile cu aproape o treime, însă necesită investiții considerabile, nu în ultimul rând pentru infrastructura de producție a hidrogenului verde și de transport și stocare a carbonului.
Acești doi mari producători industriali fac parte dintr-un peisaj dinamic al industriei românești, în care operează multe alte platforme industriale energointensive ale căror capacități, volume de producție și procese tehnologice se vor schimba. În sectorul producției și procesării oțelului, producători precum COS Târgoviște și Artrom Steel Tubes Reșița își reiau activitatea sau plănuiesc să implementeze programe de modernizare, pe când altele precum Ductil Steel se închid permanent. Holcim, unul dintre producătorii principali de ciment din România, plănuiește să își extindă capacitățile de producție, iar CRH Medgidia va construi un parc eolian pentru a susține folosirea de energie regenerabilă în procesul industrial. Sectorul producției de substanțe chimice scoate în evidență atât dinamismul producției existente, cât și potențialul de a dezvolta noi linii de business. Pe de-o parte, multe dintre combinatele chimice importante care și-au sistat activitatea, precum Donau Chem și Chemgas, și-ar putea reîncepe activitatea în condiții propice de management (și cu investiții semnificative). Pe de altă parte, Chimcomplex își mărește capacitățile de producție la Râmnicu-Vâlcea și explorează potențialul de a deveni un producător major de hidrogen, un combustibil de mare interes pentru decarbonizarea industriei din Europa.
Industria României este în mod clar o componentă-cheie a economiei naționale, un sector dinamic cu emisii semnificative de gaze cu efect de seră. Politicile europene care vizează reducerea de emisii industriale, precum și piața care pivotează către noi combustibili, procese și linii de business, creează o presiune de a decarboniza rapid și eficient industriile energointensive ale statelor membre. Ferestrele de oportunitate disponibile sunt puține – pentru multe dintre industriile energointensive menționate în acest text, a mai rămas un singur ciclu investițional până în 2050. De asemenea, costul aferent înlocuirii proceselor tehnologice cu cele cu emisii reduse este masiv, iar procedurile de autorizare pot fi îndelungate și complexe. Pentru a decarboniza, moderniza și deschide industria prelucrătoare spre noi oportunități, România trebuie să își coordoneze intern eforturile la nivel politic, prin adoptarea unei strategii de decarbonizare a industriei, implementarea de mecanisme financiare pentru susținerea tehnologiilor de reducere a emisiilor, și investiții în infrastructura necesară. În acest fel, deși urmărește un trend de deindustrializare din 1990, România își poate valorifica potențialul industrial și lansa o industrie prelucrătoare adecvată pentru un viitor cu emisii reduse de carbon.
