S-a născut la 22 decembrie 1858 în localitatea Lucca din Marele Ducat de Toscana într-o familie cu tradiţii muzicale: tatăl său pe care l-a pierdut când avea doar cinci ani era organist al Domului din oraş şi conducea orchestra locală compunând câteva cantate pe diverse teme. Asistând în oraşul Pisa la o reprezentaţie cu opera Aida de Giuseppe Verdi în martie 1876 tânărul Giacomo a fost animat de dorinţa de a deveni compozitor de operă, creând chiar în acel an un Preludiu simfonic.
Sprijinit financiar de către Regina Margherita a Italiei, el se înscrie în toamna anului 1880 la Conservatorul din Milano. Peste patru ani la sfârşitul lunii martie are loc premiera primei sale opere Le Villi la Teatro dal Verme din marele oraş italian, cucerind lumea criticilor muzicali şi publicul local. În perioada studiilor universitare timp de trei ani Giacomo Puccini a împărţit o cameră cu Pietro Mascagni, iar la vârsta de 21 de ani a compus Messa, o lucrare pentru cor pe textul tradiţional al liturghiei catolice, scriind apoi piesa orchestrală Capriccio Sinfonico şi devenind cunoscut în cercurile muzicale milaneze. În 1890 Giacomo Puccini îi scria fratelui său Michele Puccini: “Dacă vei găsi pentru mine o modalitate de a câştiga bani mă voi alătura ţie negreşit. Voi renunţa la tot ce am aici. Scrie-mi cât mai des şi ţine-mă la curent cu tot ce faci… Ieri am lucrat până la 3 dimineaţă şi apoi am luat un mic dejun format din câteva cepe. Teatrele de aici sunt zgârcite, iar publicul din ce în ce mai greu de satisfăcut. Dumnezeu să mă aibă în paza Lui! Sunt pregătit să vin acolo la cel mai mic semn din partea ta. Cu toate acestea, trebuie să te previn: voi avea nevoie de bani pentru călătorie.”. Pe 1 februarie 1895 Puccini obţinea un mare succes la premiera operei sale Manon Lescaut, prezentate pe scena “Teatrului Regio” din Torino. Tot acolo peste exact un an avea loc premiera operei Boema/La Bohème sub conducerea dirijorului Arturo Toscanini. În 1912, aflat în plină glorie artistică, Puccini declara: “Încă doresc să smulg lacrimi publicului.”.
Creaţia sa pe o perioadă de patru decenii (1884-1924) va cuprinde 12 opere: Le Villy; Edgar; Manon Lescaut; Boema; Tosca; Madame Butterfly; Fata din Far West/La fanciulla del Vest; Rândunica/La Rondine; triada operelor în câte un act: Mantaua, Sora Angelica şi Gianni Schicchi; Turandot. Au intrat în istoria creaţiilor lui Puccini două episoade deosebite: *Pe 10 decembrie 1910 compoziţia sa La fanciulla del Vest era interpretată în premieră la “Metropolitan Opera” din New York de Enrico Caruso şi Emmy Destinn în rolurile principale avându-l ca dirijor pe Arturo Toscanini, directorul muzical al instituţiei americane. Spectacolul a reprezentat un mare succes, iar aria din acea operă intitulată Che’lla mi creda devenise un element de bază al compilaţiilor efectuate de Teatrele de Operă din întreaga lume; se povestea că în timpul Primului Război Mondial soldaţii italieni cântau frecvent această arie care le întărea starea de optimism în victoria finală. *Ultima sa operă Turandot a rămas neterminată din cauza decesului compozitorului la sfârşitul lunii noiembrie 1924, iar ultimele două scene au fost completate de Franco Alfano pe baza schiţelor lăsate de Puccini.
Este interesant de evocat faptul că Puccini avea un respect deosebit pentru valoarea interpretativă a cântăreţilor români, distribuindu-i în anumite roluri titulare din operele sale. Două exemple sunt elocvente: tenorul Grigore Gabrielescu pentru premiera mondială a operei Edgar şi soprana Haricleea Darclée pentru premiera mondială a operei Tosca; aceasta i-a sugerat introducerea unei arii pentru soprană în actul al doilea al operei, născându-se astfel vestita Vissi d’arte.
Am reţinut un comentariu care aparţine muzicologului Grigore Constantinescu (1938-2020): “S-a spus despre Puccini că a fost extrem de sensibil şi profund cunoscător al personalităţii feminine situate adesea în centrul operelor sale. De la pasiune şi vulnerabilitate (Manon Lescaut) la ardoare şi violenţă sentimentală (Tosca), de la sublimul sacrificiului din iubire (Cio-Cio-San) la insolenţa unei aventuriere (Minnie), de la destinul sentimentului înăbuşit (Giorgetta) la acceptarea necondiţionată a destinului (Sora Angelica), de la variantele feminităţii pe scara vârstelor (Gianni Schicchi) până la spectaculara opoziţie între iubire şi cruzime (Turandot): într-adevăr asemenea portrete ale feminităţii şi-au găsit locul în viaţa interpretelor şi a publicului, cu egale şanse de perpetuă rememorare.”.
Giacomo Puccini a fost nu doar un maestru al notelor muzicale, dar şi un artizan al reflecţiilor după cum reiese din următoarele scrieri ale sale:
*“Cel care a trăit pentru dragoste a murit pentru dragoste.”.
*“Dumnezeu cel Atotputernic m-a atins cu degetul cel mic şi mi-a spus: <Să scrii pentru teatru, bagă de seamă, numai pentru teatru!>. Iar eu I-am ascultat porunca.”.
*“Publicul şi-a pierdut gustul pentru operă. Apreciază sau acceptă o muzică golită de orice sens. Nu se mai apelează la melodie sau, dacă aceasta există, este vulgară. Oamenii cred că elementul simfonic trebuie să guverneze; eu susţin că acesta este sfârşitul operei.”.
*“Muzica a fost scrisă mai întâi de Dumnezeu şi apoi de mine.”.
*“Nu sunt făcut pentru acţiuni eroice. Iubesc fiinţele care au o inimă ca a noastră, care sunt făcute din speranţe şi iluzii, care au tresăriri de bucurie şi orele lor de melancolie, care plâng fără să urle şi suferă cu o amărăciune interiorizată.”.
*“Inspiraţia este o deşteptare, o impulsionare a tuturor aptitudinilor omului şi este manifestată în toate realizările artistice de valoare.”.
*“A fost un adevărat linşaj. Canibalii ăia n-au ascultat nici măcar o notă. Ce hoardă nemernică de nebuni, orbiţi de ură! Dar <Butterfly> a mea nu va muri. Este cea mai profundă şi creatoare operă pe care am scris-o până acum.”.
A rămas în analele muzicii universale o dispută decentă, nu agresivă între Giacomo Puccini şi Giuseppe Verdi. Ca exemplificare redau două opinii aşa cum acestea au fost reflectate în scrisorile adresate editorului lor, Giulio Ricordi:
i) G. Verdi – “Puccini urmează ideile moderne, ceea ce este de înţeles, dar în acelaşi timp rămâne credincios melodiei care nu este nici veche, nici modernă. Oricum se pare că în lucrarea lui <Le Villi> predomină elementele simfonice. Nu este nimic rău în asta. Doar că este nevoie de multă precauţie. Opera este operă şi genul simfonic este gen simfonic şi nu cred că trebuie să introduci o pagină simfonică într-o partitură de operă decât dacă urmăreşti plăcerea unui dans.”;
ii) G. Puccini – “Nu încerc să mă compar cu Verdi deoarece aş fi de-a dreptul ridicol, dar el a făcut întotdeauna ce l-a tăiat capul şi, cu toate acestea, a cucerit puţintică glorie, nu-i aşa? Până azi mulţumesc lui Dumnezeu, am avut şi eu partea mea de succese fără a recurge la mijloace cu care nu am nimic de-a face. Mă găsesc aici numai şi numai pentru ca muzica mea să fie executată aşa cum este scrisă!”.
În urmă cu un secol, la 29 noiembrie 1924 într-o clinică din Bruxelles Giacomo Puccini părăsea pentru totdeauna această lume. Vestea morţii sale a ajuns în Capitala Italiei în timpul unui spectacol cu opera Boema; reprezentaţia a fost oprită imediat, iar orchestra a interpretat Marşul funerar al lui Frédéric Chopin spre surprinderea publicului care nu ştia nimic despre tristul eveniment. Marele compozitor a fost înmormântat temporar în Cripta familiei lui Arturo Toscanini de la Milano, iar peste doi ani fiul său s-a ocupat de transferul rămăşiţelor pământeşti într-o Capelă special construită în interiorul Vilei Puccini de la Torre del Lago, un mic sat apropiat de Lucca, între Marea Ligurică şi Lacul Massaciuccoli.
