Despre graiuri

Mihai Batog-Bujeniţă

Dacă vom lua în consideraţie doar definiţia graiului, cea prezentată în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, constatăm că acest concept deosebit de complex este definit ca: Facultatea de a vorbi. Loc. adv. Prin viu grai = oral. Limbă. Fel de a vorbi. Dar şi, ceva mai extins, ca: Unitate lingvistică subordonată dialectului, caracteristică pentru o regiune mai puțin întinsă; p. ext. dialect, ceva mai rar: Vorbă, cuvânt.

Având probabil valenţe strict didactice, această definiţie, contestabilă măcar prin faptul că nu are gen proxim şi diferenţă specifică, nu face nici măcar o trimitere credibilă la o etimologie, ceea ce ar putea uşura înţelegerea conceptului, eventual ne-am da seama prin ce diferă cu adevărat graiul de altele precum limbă, dialect sau idiom. Problema etimologiei, una deosebit de importantă pentru cel ce-şi doreşte să afle mai multe despre cuvintele limbii sale, este expediată în, din păcate, stilul foarte superficial cu care ne-a obişnuit această lucrare ştiinţifică, una din acelea ce nu ar trebui să lipsească din biblioteca nici unei locuinţe, oricât de modestă ar fi ea. Referitor la cuvântul grai, DEX rezolvă problema etimologiei apelând la primul cuvânt asemănător fonetic aflat în limbile înconjurătoare României. Găseşte astfel în limba bulgară cuvântul graia (nu am semne grafice chirilice, deci nici posibilitatea de a scrie cu aceste semne), dar şi în sârbo-croată cuvântul grájati. Pot să admir abilităţile fonetice ale celor care ne propun ca etimologie aceste cuvinte din respectivele limbi, dar mă gândesc şi la bogăţia semantică de o profunzime impresionantă a construcţiilor lingvistice în care găsim cuvântul grai în limba română: a prinde grai, a-i pieri graiul, într-un grai, prin viu grai, etc…

Desigur, nu cunosc limba bulgară şi nu pot afirma că aici vom găsi mai multe expresii în care cuvântul să fie și mai extins folosit decât în limba română, mai precis în graiurile ei, indiferent de regiunea la care ne-am referi. Exact aceleaşi expresii sunt folosite şi de moldoveni, inclusiv cei de peste Prut, dar şi de olteni, ardeleni sau maramureşeni. Faptul în sine mă face să cred că acest cuvânt se află în tezaurul lingvistic al limbii şi duce cu gândul la un fond lingvistic ceva mai îndepărtat, acea limbă vorbită de precursorii noştri din zona traco-dacă. Evit desigur ipoteticii indo-europeni, cei pe care îi tot folosim ca populaţie de referinţă uitând de faptul că nimeni nu s-a preocupat şi de identificarea lor în tenebrele istoriei.

Personal, dar fără nici o intenţie patrimonială, consider graiul ca fiind, metaforic vorbind, sâmburele în jurul căruia se construieşte fructul pe care îl numim limbă. Aşa cum, în cazul fructului, influenţele exterioare transformă aspectul acestuia, şi în cazul limbii necesităţile de exprimare şi de contact duc la îmbogăţiri sau sărăciri lingvistice de cele mai multe ori temporare. Deşi nu iau în serios ipoteza formării limbii române abia după colonizarea romană, considerând-o doar o lăudabilă acţiune a Școlii Ardelene care dorea, într-un context istoric absolut defavorabil, să arate vechimea şi nobleţea limbii române, putem observa lesne că de-a lungul timpului limba noastră a suferit influenţele majore ale unor limbi de contact vremelnice: slavă, turcă, greacă, franceză sau, ceva mai târziu, rusă, iar în prezent engleză. Şi dacă un călător în timp ar constata cu uimire că în secolele al XVII-lea şi al XIX-lea limba română vorbită de negustori sau dieci era destul de greu de înţeles datorită prezenţei masive a cuvintelor uzuale greceşti şi turceşti, acest fapt nu a dus la modificarea profundă a limbii, iar adaosurile au dispărut cu timpul, fiind, uneori, înlocuite sau, de cele mai multe ori, abandonate, limba întorcându-se la formele ei de bază cele prin care comunică oamenii locului. Nu acelaşi lucru îl putem spune despre grai, cel care se păstrează în matricea sa originală, cea formată în timp prin practicarea comunicării de tip bazal.

Se poate afirma chiar că sunt cazuri în care limba, devenind oficială, se deosebeşte total de grai. De exemplu, pe teritoriul Franţei este absolut funcţională limba franceză, dar graiurile de tip normand sau occitan funcţionează de sine stătătoare în unele regiuni. Nici nu aduc în discuţie faptul că, de exemplu, occitan, o limbă definită ca fiind gallo-romană a cărei vechime este estimată la cam o mie de ani (deci nu prea veche!), are la rândul său şapte dialecte care dau destul de multă bătaie de cap lingviştilor, deşi ei prognostichează dispariţia acestora într-un viitor nu prea îndepărtat.

Este posibil, asemenea evenimente s-au mai produs în istoria omenirii, dar ele nu au fost niciodată de bun augur fiindcă odată cu graiurile s-au pierdut şi culturile unor popoare. Să ne gândim doar la faptul că pierderea limbii poporului (popoarelor?) din Insula Paştelui ne împiedică să găsim, de mai multe secole, explicaţii pentru surprinzătoarea lor cultură. Şi nu este singurul caz!

Cât de important este graiul pentru un popor o putem deduce din ofensiva pe care imperiile sau unii cuceritori vremelnici o duc împotriva limbii celor cuceriţi. Şi nu numai prin măsuri administrative, de exemplu redactarea unor acte strict necesare doar în limba stăpânitorilor ci şi schimbarea numelor proprii, desfiinţarea şcolilor cu predare în limba respectivă sau prigonirea cultelor care desfăşoară ritualuri în limba celor cuceriţi. Un asemenea efort ar părea ciudat, ba chiar prea costisitor sau poate inutil, însă politica de ignorare a graiului, implicit trecerea acestuia în uitare este foarte importantă în procesul subjugării fiindcă acel popor care-şi uită limba (graiul!) este condamnat la dispariţie prin asimilare.

Oricum, dacă, de regulă, limba unui popor este vizată prin tehnicile de anihilare, graiurile fiind mai restrânse ca arie şi mai puţin reprezentate numeric scapă destul de des din ţelurile politicii de nivelare, devenind astfel mesageri peste timp ai culturilor profunde cele care definesc fiinţa socială umană prin ceea ce numim specificul ei zonal elementul care defineşte conceptul de diversitate în unitate, temeiul unei continue evoluţii a speciei.

Conceptul de limbă, mult mai elastic şi mai cuprinzător, este găsit uneori ca definind un popor sau chiar o naţiune aşa cum atât de frumos o spune poetul: Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă, Ce cu-a turmelor păşune, a ei patrie ş-o schimbă,… şi poate, din necesităţi istorice, să se schimbe suficient de mult pentru a nu se mai confunda cu graiul mai ales atunci când limba este reprezentativă pentru un areal mult mai vast care cuprinde mai multe graiuri. În consecinţă, pentru a afla adevărata identitate culturală a locuitorilor din patria unei limbi trebuie să mergem în profunzime până la graiuri.

Referitor la limba română, una din limbile vechi ale Europei ale cărei origini se pierd în negura veacurilor mai ales datorită dezinteresului nostru faţă de adevăr, ea este desigur, în parte, influenţată de latina numită de chiar romani lingua priscua (limba veche), iar de epigoni latina vulgară (în sensul derivat din cuvântul vulgus, popor), deşi controversele pe această temă nu lipsesc, iar mai nou se preferă termenul de limbă romanică faţă de mai vechiul limbă latină.

Este fără îndoială un mare pas în faţă, spre adevăr, un pas susţinut de noi descoperiri documentare, dar şi de unele opinii greu de ignorat, fiind ele venite din partea unor înalţi prelaţi ai Sfântului Scaun. Oricum, la nivel didactic, adică foarte schematic, se consideră că: Dialectul este o varietate a unei limbi mai veche decât graiurile, vorbindu-se într-un anumit spaţiu geografic, având anumite trăsături distincte, mai ales la nivel fonetic şi lexical, prin care se deosebeşte de alte ramificaţii teritoriale ale limbii respective, şi căreia i se subordonează graiurile.

În consecinţă, tot la acest nivel sunt luate în discuţie cele patru dialecte ale limbii române, respectiv: dialectul daco-român (adică limba română vorbită la nord de Dunăre, pe teritoriul României de astăzi), dialectul aromân sau macedoromâna (vorbită de populaţia românească din anumite zone din nordul Greciei, în Macedonia, Albania şi Bulgaria), dialectul meglenoromân (într-o zonă la nord de Salonic, împărţită între Macedonia şi Grecia), şi dialectul istroromân (vorbit în câteva localităţi din Peninsula Istria, Croaţia). Nu voi aduce în discuţie straniile apropieri lingvistice pe tot palierul limbii retoromane (Romanche în franceză, Rumantsch în germană şi Romancio în italiană, recunoscută ca atare în anul 1938!) nici pe cele din graiul sard, (limba vechilor sarzi, locuitorii Sardiniei, este o limbă romanică totuşi foarte diferită de italiană) dar nici prezenţele şi mai surprinzătoare ale unor cuvinte româneşti în graiurile berberilor aflaţi totuşi în nordul Africii, ex. brâu, dar şi colina Barsa (bârsana fiind un vechi cuvânt românesc), cea pe care s-a început construcţia anticei Cartagina. Sunt desigur convins că adepţii noului internaţionalism vor găsi, ca de obicei, explicaţii pentru această situaţie, explicaţii care, dincolo de infantilism, se vor bucura de aprecierea zgomotoasă a comilitonilor.

Cele patru dialecte ale limbii române, cum este şi firesc, au trăsături lexicale şi gramaticale asemănătoare, dar cu sublinierea că dialectele de la sudul Dunării, fiind despărţite de secole de limba română de la nordul Dunării, sunt mai conservatoare, deci mult mai apropiate de ceea ce a însemnat limba română la începuturile ei, cea pe care o numim acum protoromână. În plus, dialectele limbii române din sud nu au beneficiat, aşa se spune în concepţie didacticistă, de o cultură scrisă, iar în prezent sunt tot mai puţini vorbitori ai acestor dialecte.

Aşa-numita cultură scrisă, ca expresie folosită în cazul acestei aserţiuni, este probabil legată de un eventual alfabet specific, lucru destul de incert pentru a promova ideea, însă exclude posibilitatea exprimării vorbirii proprii într-un alt alfabet aşa cum de exemplu şi limba română a folosit la un moment dat scrierea chirilică drept modalitate de exprimare în scris. Deci poate mai analizăm situaţia şi, cine ştie, poate o apropiem de adevărul istoric.

Însă dincolo de dialectele despre care am vorbit, cred că este foarte bine să luăm în consideraţie şi Atlasul Lingvistic al Institutului Sextil Puşcariu, cel care, spre cinstea celor care l-au întocmit, detaliază problema şi prezintă situaţia ca fiind mult mai complexă, deşi se reaminteşte faptul că limba română este surprinzător de unitară, dat fiind istoricul zbuciumat al teritoriului pe care există şi funcţionează de veacuri.

Acest Atlas vorbeşte despre o grupă nordică a dialectelor, şi anume: grupa moldo-ardelenească, aceea care are în componenţă graiul ardelenesc, graiul crişean, graiul crişean din Ungaria, graiul bănăţean, graiul ungurean, graiul maramureşean, bucovinean, cele româneşti din Ucraina şi graiul moldovenesc. Cu referire la acesta din urmă fac precizarea că atât Mihail Sadoveanu cât şi Alexandru Oswald Teodoreanu (Păstorel) îl foloseau în mod curent, ceea ce ar putea părea destul de ciudat pentru oameni cu nivelul lor cultural şi de instruire. Mai mult, ei argumentau folosirea acestui dialect, considerat rural şi nepotrivit cu statutul lor intelectual, vorbind despre vechimea şi puritatea lui şi consider că este greu de contrazis o asemenea atitudine a unor oameni care aveau cunoştinţe mult peste media culturală a vremii.

Graiurile din grupa sudică sunt considerate a fi cel muntenesc, făgărăşean, graiul oltenesc şi cel numit Ţăran analizat în lucrarea România Timoceană.

Nu sunt uitate nici unele ciudăţenii ale limbii române, respectiv limbajul numit totoian din satul Totoi, acolo unde locuitorii, din motive de securizare a convorbirilor, folosesc o limbă „întoarsă” în care silabele cuvintelor uzuale sunt combinate după anumite reguli cunoscute numai de ei. A rezultat astfel un limbaj care deşi este cât se poate de românesc nu poate fi înţeles decât de cei care-l practică. Îmi amintesc, pe vremea copilăriei a fost o perioadă (anii cincizeci!) când copii foloseau cu o oarecare mândrie aşa numita: păsărească. Erau trei modalităţi de a combina silabele, tot după nişte reguli, iar ceea ce se auzea părea total diferit de limba română deşi exact asta era. Tot în această gamă de invenţii lingvistice intră şi „gumuţesca”, un limbaj special inventat de sticlarii din zona comunei Mărgău, special folosit tot în sensul secretizării de tip profesional, dar cum această meserie este aproape dispărută odată cu oamenii ei, mă tem că și graiul acesta atât de special va intra în acea uitare din care nimic nu te mai poate salva.

Desigur scepticii şi-ar pune întrebarea aparent firească şi ce dacă? Da! Întrebarea este firească doar atunci când tu nu ai lăsat în urma ta decât stupide nedumeriri interogative rezultate dintr-o indiferenţă absolut caracteristică zonei de incultură.

În final ne putem pune însă şi o altă întrebare! Este oare importantă cunoaşterea, studierea şi dezbaterea academică pe subiectul intitulat graiuri?

Fără îndoială, NU! Aşa ar răspunde, în marea lor majoritate, factorii de decizie! Fondurile uriaşe ce ar trebui alocate, resursele umane şi tehnice la fel de costisitoare, o muncă de cercetare care ar putea dura decenii, angajarea unor forţe din mediul academic posibil a fi folosite în scopuri mult mai practice, de exemplu migraţia fluturelui de varză şi multe alte argumente, unele dintre ele de necontestat. Ca să aflăm ce? Cum s-au format limbile străvechi, cum au migrat cu adevărat populaţiile continentului, care au fost acestea sau cum au influenţat ele culturile? Adică să ne apropiem cu încă un pas de adevărurile istorice? Păi, ce interes avem?

Corect! Din această cauză cred că lumea academică va ignora această uriaşă oportunitate de aflare a adevărului istoric şi va prefera să născocească noi reguli gramaticale pe care să le declare norme de lucru pentru a observa că nimeni nu ţine cont de ele.

Dar pentru a încerca să înţelegem importanţa graiurilor voi apela, aşa cum este firesc, la informaţiile biblice: „Și Domnul a coborât să vadă cetatea și turnul și atâta vreme cât toți vorbeau aceeași limbă, turnul se înălța văzând cu ochii. Domnul le-a încurcat-o, dând naștere mai multor graiuri ca să nu se mai poată înțelege între ei apoi i-a împrăștiat pe toți pe suprafața Pământului” Cartea Genezei. QED!