Despre Independenţă

La 9 mai 1877 Mihail Kogălniceanu rostea, de la tribuna Adunării Deputaţilor din Dealul Mitropoliei, o însufleţitoare alocuţiune rămasă în Istorie sub denumirea de “DiscursulIndependenţei României”. Iată câteva fragmente din acest veritabil monument al retoricii româneşti în versiunea originală: “Trebuie să dovedim că, dacă voim să fim o naţiune liberă şi independentă, nu este pentru ca să neliniştim pe vecinii noştri, nu este pentru ca să fim un popor de îngrijiri (îngrijorări – n.n.) pentru dânşii; din contră şi încă mai mult decât până acum, să arătăm că suntem o naţiune hotărâtă să ne ocupăm de noi, să ne ocupăm de naţiunea noastră, să ne ocupăm de dezvoltarea ei, de dezvoltarea bunei stări materiale şi morale, iar nicidecum ca să îngrijim, ca să neliniştim pe cineva. Noi voim să fim bine cu toate puterile… Atâta numai că trebuie să ţinem seama totdeauna că noi suntem stat mic, dară european şi nu ne este permis să facem nimic în contra marilor interese europene şi mai cu osebire în contra sentimentelor de dreptate şi în contra bunei-voinţe ce Europa ne-a arătat de 20 de ani şi care crez că nu ne va lipsi şi de acum înainte… Guvernul va face tot ce va fi cu putinţă ca starea noastră de stat independent şi de sine stătător să fie recunoscută de Europa la viitoarea pace pe care şi guvern şi dumnevoastră şi ţara întreagă o doreşte să o vază cu o oră mai înainte.”. Discursul magistral se încheie astfel: “Un singur cuvânt am să vă mai zic astăzi: ne vedeţi pe noi reci, fără entuziasm, raţionând cu sânge rece. Ei bine, în ziua când Europa va recunoaşte aceea la care toţi trebuie să lucrăm, va recunoaşte hotărârea noastră şi ne va pune sub scutul unui viitor tratat de pace european – , în ziua aceea, pe această bancă nu veţi mai găsi bătrâni; ne veţi găsi pe toţi tineri şi plini de entuziasm.”.

Suntem la începutul lunii mai 2023, dar cuvintele evocate de distinsul om politic nu şi-au pierdut rezonanţa şi relevanţa. Dimpotrivă, aş spune că ele răsună parcă mai puternic şi mai convingător ca oricând. Ne-am câştigat independenţa patriei cu preţul greu dat de ostaşii căzuţi în redutele de la Griviţa, Rahova şi Plevna. Astăzi – când ne purtăm paşii pe Căile Bucureştilor având aceste nume ale sacrificiului suprem – se cuvine să ne amintim cu pioşenie lecţiile de eroism ale tinerilor noştri.

Am fost mereu un popor care a iubit libertatea şi a luptat pentru dobândirea ei. Să evocăm câteva versuri ale unor clasici români: *“Robi, meniţi prin jocul sorţii,/Noi ai chinului am fost,/Însă nu, şi nu, ai morţii!/Nu cătăm noi adăpost/Nici în milă, nici în rugă;/Asta cear-o de la voi/Cel ursit să fie slugă,/Dar n-o cereţi de la noi!/Vom răbda, privind în faţa/Orişicui şi-a orice chin,/Că noi ştim că-i multă viaţă/Şi în noi. Şi-n cei ce vin.” (George Coşbuc, “Pentru libertate”); *“O! români, în faţa voastră, colo-n tainica cea zare/Vedeţi voi o rază vie care-ncet, încet răsare,/Străbătând prin umbra deasă de lungi secoli adunată?/E voiosul fapt de ziua mult dorită, mult visată./E lumina re-nvierii, e luceafărul sperării,/E triumful luptei voastre, soarele neatârnării!” (Vasile Alecsandri, “Odă ostaşilor români”); *“Deşteaptă-ţi, Românie, orgoliul străbun,/Că iată sună ora, şi geniul cel bun/Să-mbie început-a pe tot pământul tău./Danubu-şi rupe vălu şi jugul său cel greu.” (Cezar Bolliac, “La România”).

Mă voi referi în continuare la discursul de recepţie, rostit de regretatul cărturar Răzvan Theodorescu în Academia Română la 21 noiembrie 2001, fiind impresionat de sintagma căreia i-a dedicat consideraţiile sale profunde: mentalitatea tranzacţională;aceasta avea ca precedent semantico-terminologic o altă sintagmă lansată de gânditorul Mihai Ralea în studiul “Fenomenul românesc” (1927): spiritul tranzacţional. R. Theodorescu arăta că procesul conservării statului, chiar în condiţii precare precum cele din perioada fanariotă, a fost un succes al modului românesc de a gândi şi a acţiona. “Un moment de răscruce – de la care se poate vorbi despre o nouă atitudine românească, alta decât cea bănuită a veni din vremea luptelor medievale pentru neatârnare, alta decât cea a apărării libertăţilor dobândite încă la întemeierea statelor, o atitudine pe care aş fi tentat să o numesc <protomodernă> faţă de viaţă, de semeni, de străini, de stăpânitori” – a fost reprezentat de “două personaje istorice, domneşti şi antagonice”: Constantin Brâncoveanu (1654-1714) şi Dimitrie Cantemir (1673-1723) care au fost capabile să onoreze, prin politicile lor vizibile ori discrete, idealul conservării statalităţii. Să amintim bunăoară că Voievodul Moldovei descria astfel profesiunea de credinţă a românului în lucrarea “Istoria ieroglifică”: “trestia, după vânt plecându-să, se îndoieşte şi iarăşi să scoală, însă bradul, împotrivă puindu-să, din rădăcină se prăvăleşte.”.

Să nu se uite că ţara noastră nu a devenit niciodată un “paşalâc” sau un “satelit peorbita Moscovei” cum s-a întâmplat la alţii. Chiar dacă am fost nevoiţi să ne înstrăinăm aurul şi argintul, grânele sau fetele încântătoare pentru haremurile Sultanilor, nu ne-am vândut niciodată Libertatea, indiferent de regimurile din diverse perioade. Să menţionăm, în acelaşi context, două demersuri semnificative ce poartă semnătura lui Nicolae Titulescu: normalizarea relaţiilor diplomatice cu URSS şi promovarea bunei-vecinătăţi cu state care aparţinuseră cândva celor trei mari Imperii: Otoman; Austro-Ungar; Ţarist (ulterior, Sovietic). Ambele direcţii esenţiale de politică externă au fost continuate – dincolo de momentele de slugărnicie ale liderilor comunişti prosovietici din primii ani postbelici – până la evenimentele sângeroase din decembrie 1989. Româniaera un cuvânt asociat până atunci, în orice parte a lumii, cu alte două cuvinte foarte dragi pentru poporul nostru: Independenţă şi Suveranitate.

Unde ne găsim astăzi şi – după toate probabilităţile – tot acolo ne vom afla şi în viitorul apropiat? Suntem sub umbrela puternică a UE şi a NATO, două organizaţii respectabile în care ne-am pus legitime speranţe, cu atât mai mult acum când se înnegresc ameninţător norii prevestind un război nimicitor. Au fost opţiuni înţelepte ale Bucureştilor şi în ele este încorporat capitalul de inteligenţă şi de acţiune al diplomaţiei române având valoroase tradiţii.

Dar acest fapt nu ne împiedică să afirmăm câteva adevăruri deloc confortabile. Treptat, s-a diminuat încrederea iniţială, România fiind actualmente tratată de Bruxelles ca o entitate statală docilă şi inertă, obişnuită să spună “Da!” în diferite limbi străine şi să zâmbească în pozele de grup. Îmi imaginez cu amărăciune două anunţuri la “Mica publicitate”: *“Căutăm stăpâni. Se oferă substanţiale recompense celor interesaţi.”; *“Pierdut politică externă independentă. O declarăm nulă.”. Birocraţii de la Bruxelles s-au obişnuit cu lipsa noastră de reacţie, aplicând cunoscutul proverb despre “caravana care trece”. Mă întreb când vom învăţa din experienţa altor state membre care au devenit vocale, nu doar ascultătoare?

În final, propun actualilor demnitari un exerciţiu de fidelitate: să elaboreze un inventar al demersurilor privind consolidarea independenţei economice, energetice, alimentare, juridice, politice şi diplomatice a României, iar dacă acesta va fi unul fragil şi nesemnificativ, să lase ţara pe seama unui “pilot automat” ori a “robotului Ion”; între timp, decidenţii din cele trei Palate vor putea să-şi îndeplinească în linişte proiectele turistice. Oricum, sunt de apreciat eforturile lor în timpul îndelungatelor călătorii transoceanice cu avioane scumpe, dar fără însemnele identitare ale statului român ca denumirea şi drapelul acestuia (starea de oboseală generată de durata zborurilor şi schimbarea fusurilor orare; adaptarea la obiceiurile locale şi la rigorile protocolare ş.a.). Poate în viitor, atunci când se află la înălţime, pasagerii de rang înalt îşi vor găsi puţin timp ca să citească în tihnă această cugetare a poetului german Heinrich Heine (1797-1856): “Englezul iubeşte libertatea ca pe soţia lui legitimă; francezul iubeşte libertatea ca pe o aleasă a inimii; germanul iubeşte libertatea ca pe o bătrână bunică.”.