Dr. Dan Mihai Bârliba
Voi începe aceste însemnări cu următoarea observaţie: cuvântul românesc “patrie” este identic cu termenii patria din limba latină şi la patrie din limba franceză. Splendidă coincidenţă, ca o dovadă clară a latinităţii şi a francofoniei noastre!
Istoria Antichităţii oferă Omenirii un episod care ar putea fi numit “eroism patriotic” sau “patriotism eroic”, având ca personaj principal pe Gaius Mucius Scaevola, un militar roman care a trăit în secolul al VI-lea Î.Hr. În timpul asedierii Romei de către armata Regelui etruscilor, Porsenna, acel tânăr plănuise să îl asasineze pe rege, dar a greşit atunci când a reuşit să se strecoare în plină noapte în tabăra etruscă, ucigând o altă persoană. Fiind capturat şi dus înaintea Regelui etrusc, el a declarat cu mult curaj în faţa acestuia: “Sunt Gaius Mucius, un cetăţean liber al Romei. Am venit aici ca duşman spre a-mi ucide duşmanul. Sunt gata să mor, tot aşa cum sunt gata să ucid. La fel ca mine au jurat alte trei sute de romani. Înainte de a muri, vreau să îmi pedepsesc mâna care a dat greş în a te ucide, Rege Porsenna!”. Apoi romanul şi-a pus mâna dreaptă deasupra unei făclii aprinse, rămânând nemişcat până când aceasta s-a transformat într-un ciot inert şi înnegrit de fum. Impresionat de sacrificiul profund patriotic al tânărului, Porsenna l-a eliberat imediat pe cel care de atunci a primit numele de “Scaevola” (Stângaciul). Am aflat că într-o sală a “Muzeului Louvre” din Paris se află sculptura acestui vajnic roman, realizată de artistul Louis Pierre Deseine în anul 1791 ca o lecţie perenă de patriotism.
În continuare, mi-a venit în minte o sinteză artistică alcătuită din versuri, culori, sunete şi forme care ilustrează – cu mare forţă expresivă şi persuasivă – ideea de Patrie.
În urmă cu peste un veac şi jumătate, în aprilie 1867, revista “Familia. Foaia enciclopedică şi beletristică cu ilustraţiuni”, editată la Pesta sub conducerea lui Iosif Vulcan, publica poezia lui Mihai Eminescu (1850-1889), “Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”, alcătuită din patru strofe de câte opt versuri compuse în ritm trohaic şi în rimă încrucişată. Tânărul creator – care devenea mai târziu cel mai mare poet al neamului românesc – se adresa Patriei prin intermediul unor fascinante invocaţii retorice. Ofer cititorilor prima strofă şi ultima strofă ale strălucitei poezii eminesciene: “Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?/Braţele nervoase, arma de tărie,/La trecutu-ţi mare, mare viitor!/Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,/Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;/Căci rămâne stânca, deşi moare valul./Dulce Românie, asta ţi-o doresc!../Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/Tânără mireasă, mamă cu amor?/Fiii tăi trăiască numai în frăţie/Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,/Viaţă în vecie, glorii, bucurie,/Arme cu tărie, suflet românesc,/Vis de vitejie, fală şi mândrie,/Dulce Românie, asta ţi-o doresc!”.
O pictură intitulată “România Revoluţionară” a artistului român de etnie evreiască Constantin Daniel Rosenthal (1820-1851) a fost creată la doi ani de la Revoluţia din 1848. Lucrarea este un splendid portret al unei românce înveşmântate într-o ie cu altiţă, având o salbă de galbeni împărăteşti pe piept şi o maramă de borangic acoperindu-i părul negru şi lucios, ce pare a fi fost smulsă printr-un gest de apărare a Tricolorului cu o harpă ruptă, ţinută în mâna ei dreaptă; în cealaltă mână, tânăra luptătoare are un cuţit. Am reţinut opiniile reputaţilor critici de artă George Oprescu şi Dan Grigorescu (cel de-al doilea a fost profesorul meu de Estetică) potrivit cărora există o similitudine în privinţa simbolisticii artistice între tabloul compus de Rosenthal şi două opere ale pictorului romantic francez Eugène Delacroix (1798-1863): “Grecia murind la Missolonghi”; “Libertatea pe baricade”. Cred că este interesant următorul element: tânăra din pictura artistului nostru era în realitate Mary Grant, sora unui cunoscut negustor şi diplomat scoţian, care fusese guvernanta scriitorului Alexandru Odobescu şi devenise “Maria Rosetti” prin căsătoria ei cu publicistul C.A. Rosetti, unul dintre liderii Revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească. Am admirat de câteva ori pictura lui Rosenthal, expusă la “Muzeul de Artă al României” din Bucureşti în perioada studenţiei şi peste ani, împreună cu anumite delegaţii străine care vizitau ţara noastră.
Şase poeme simfonice ale compozitorului ceh Bedřich Smetana (1824-1884) sunt intitulate generic “Má vlast” (Patria mea). Redau o prezentare concentrată a fiecărui poem: i) “Vyšehrad” este punerea, în memoria partiturilor compuse între anii 1874 şi 1879, a străvechiului castel praghez, reşedinţa primilor Regi cehi; ii) “Vltava” conţine descrierea unuia din cele mai mari râuri ale Bohemiei, începând cu micile sale izvoare (“Vltava Rece” şi “Vltava Caldă”), continuând cu unificarea lor într-un singur curs de apă, prin păduri, munţi, câmpii, sate şi ziduri ale unor palate, până la poalele Vyšehradului şi încheind cu vărsarea râului în fluviul Elba; iii) “Šárka” reprezintă numele unei legendare războinice care a fost salvată de cavalerul Ctirad; iv) “Din pădurile şi câmpiile Bohemiei” cuprinde un fascinant festival sătesc în care apar multe tradiţii şi obiceiuri populare; v) “Tabor” se numeşte oraşul din Sudul Bohemiei, care devenise centrul Mişcării lui Jan Huss, aşa cum se sugerează în plan simfonic prin preluarea primelor acorduri ale imnului hussit “Cei ce sunt Luptătorii lui Dumnezeu”; vi) “Blanik” este numele muntelui unde înnoptase eroica armată a cavalerilor conduşi de Sfântul Wenceslas înaintea luptelor sale victorioase. Iată aşadar o imagine muzicală desăvârşită a Patriei multiseculare în care se născuse, trăise şi crease ilustrul compozitor Bedřich Smetana. Am avut şansa de a audia împreună cu soţia mea această compoziţie în interpretarea “Orchestrei Filarmonice” din Praga în vara anului 1973 la renumita “Smetana Hall”.
“Mama Georgia”/Kartvlis Deda în limba georgiană este denumirea monumentului din aluminiu, înalt de 20 de metri, aflat pe “Colina Sololaki” din Capitala ţării, Tbilisi unde mi-am desfăşurat activitatea ca Ambasador al României timp de peste cinci ani. Opera renumitului sculptor georgian Elguja Amashukeli (1928-2002), confecţionată din lemn, a fost inaugurată în anul 1958, cu prilejul aniversării unui mileniu şi jumătate de la înfiinţarea oraşului, fiind în anul 1963 îmbrăcată în metal spre a evita influenţa negativă a mediului înconjurător. În anul 1997, vechea statuie a fost înlocuită cu cea actuală înfăţişând o femeie în veşminte tradiţionale, care ţine în mâna stângă o cupă cu vin pentru a-i primi pe toţi oaspeţii şi prietenii aşa cum se cuvine, iar în mâna dreaptă are o sabie pentru a se confrunta oricând cu duşmanii care i-ar călca hotarele.
Deşi îmi vine tare greu să umbresc – prin remarcile ce urmează – minunăţia sintezei artistice prezentate mai sus, mă simt obligat să supun criticii demagogia unor “Caţavenci dâmboviţeni” care populează şi poluează micile ecrane ale televizoarelor, microfoanele radiourilor şi paginile gazetelor, aplicând parcă – fără să ştie, precum domnul Jourdain din comedia lui Molière – dictonul ciceronian: “Ubi bene, ibi patria.” (Unde e bine, acolo e patria.). Oare când vor înţelege toţi guvernanţii că patriotismul adevărat nu se limitează la lansarea unor sintagme infirmate de realitate cum ar fi: “România lucrului bine făcut” (expresie de altfel copiată după titlul cărţii renumitului filosof polonez Tadeusz Kotarbiński); “România normală”; “România educată”; “România digitalizată”; “România inteligentă” ş.a.? Îi invit pe cârmuitorii autohtoni să mediteze profund asupra acestei cugetări a lui Nicolae Iorga: “O ţară nu se poate clădi nici pe cel mai netăgăduit avânt al unui suflet genial care urmăreşte cu mândrie zborul aripilor sale puternice şi încă mai puţin pe mărăcinii împleticiţi ai dibăciei politice, ci numai pe nemişcata piatră de temelie a caracterelor ce s-au jertfit pentru ca să se creeze o patrie.”.
Acum, la marea sărbătoare a Zilei Naţionale, exclam cu multă speranţă în viitor: “La mulţi ani, România!”
