3. Continuitatea daco-romanilor în ţinutul carpato-danubian
Continuitatea daco-romanilor în ţinutul carpato-danubian e tot atât de normală ca şi continuitatea galoromanilor în Galia şi a iberoromanilor în Spania.
Imensa majoritate a locuitorilor Daciei – susţin adversarii continuităţii: R. Roesler, P. Hunfalvy, Tamás şi chiar unii cercetători mai noi – a părăsit ţara la porunca lui Aurelian şi a trecut peste Dunăre. Foarte puţinii care vor fi rămas pe malul stâng au dispărut şi ei cu vremea în mijlocul năvălitorilor. Aşa încât, atunci când au venit ungurii şi au luat în stăpânire Transilvania, ei n-au găsit acolo pe români. Aceştia au venit la nord de Carpaţi – pretind aceiaşi adversari ai continuităţii – abia pe la finele secolului al XII-lea şi începutul secolului al XIII-lea, când încep a fi pomeniţi prin documente. Aşadar, românii nu pot invoca argumentul vechimii sau al priorităţii, întrucât ei s-au aşezat în Transilvania în urma ungurilor, fiind toleraţi de aceştia. Acesta este raţionamentul adversarilor continuităţii. Pentru a-i da o aparenţă de dreptate, ei aduc mărturia unui istoric vechi, biograf al lui Aurelian, cunoscut sub numele de Flavius Vopiscus, care, relatând, după mai bine de un secol, părăsirea Daciei, spune următoarele: „Văzând Illyricul devastat şi Moesia pierdută, (Aurelian) a părăsit provincia întemeiată de Traian peste Dunăre, Dacia, desperând de a o mai putea menţine şi-a retras din ea armata şi pe provinciali. Oamenii luaţi de acolo i-a aşezat în Moesia, şi a numit (noua provincie) Dacia sa (adică Aureliană!) care acum desparte cele două Moesii”. Iată – spun adversarii continuităţii românilor în Dacia Traiană – dovada istorică a părăsirii ei de către populaţia romană.
Observăm, din capul locului, o contrazicere: citatul lui Flavius Vopiscus începe prin afirmarea: „văzând Illyricul devastat şi Moesia pierdută”, pentru ca îndată după aceea să continue că Aurelian a părăsit Dacia şi a mutat pe locuitori în Moesia. Dar cu un rând mai sus, spusese că însăşi Moesia era pierdută. În cazul acesta, ce rost mai avea să mute pe locuitori aici? Din moment ce şi Dacia şi Moesia erau pierdute, erau mereu prădate, ce câştigau „provincialii” să fie trecuţi dintr-o ţară în alta? Chiar prima frază a autorului antic arată lipsa lui de judecată. Pe de altă parte, obiectivitatea lui apare foarte problematică atunci când aflăm că el scrie viaţa lui Aurelian, luându-se după cărţile în care însuşi acest împărat pusese să se treacă, zi cu zi, faptele sale. Prin urmare, numitul Flavius Vopiscus şi-a alcătuit biografia sa după un izvor oficial în care evenimentele erau prezentate evident într-o lumină favorabilă împăratului. Putea acest jurnal oficial să recunoască părăsirea a o sumă de provinciali în mâinile goţilor? Foarte greu, fără a ştirbi din prestigiul împăratului din ordinul căruia se scria jurnalul! De aceea menţiunea expresă că ei au fost trecuţi pe malul drept al Dunării, întemeindu-se o nouă provincie cu nume asemănător celei vechi. Şi totuşi, un alt biograf imperial, relatând viaţa lui Hadrian, succesorul lui Traian, spune că acesta a fost împiedicat de către prieteni să părăsească provincia câştigată pentru imperiu de predecesorul său, deoarece, în cazul acesta, ar fi rămas în mâinile barbarilor „mulţi cetăţeni romani”. Şi aceasta când? Numai la un deceniu după cucerirea Daciei, aşadar, când numărul coloniştilor nu putea fi foarte mare şi când romanizarea dacilor nu avusese încă loc. Câţi trebuiau să rămână acum, după mai bine de un secol şi jumătate de viaţă romană? De aceea, e perfect explicabilă menţiunea expresă – dar greşită – a lui Flavius Vopiscus că locuitorii Daciei Traiane au fost mutaţi dincolo de Dunăre.
Dar să admitem, prin absurd, că într-adevăr au fost mutaţi. Nu apare cu totul extraordinar faptul că această deplasare a unei mase uriaşe de oameni – socotind numai cinci locuitori pe kilometrul pătrat şi tot trebuiau să fie vreun milion de suflete – n-a lăsat nicio urmă, dar absolut niciuna, în monumentele şi inscripţiile din Moesia? Că nu găsim nici o inscripţie de la vreun cetăţean de aceştia mutaţi? Că nu-şi exprimă nimeni recunoştinţa faţă de împărat prin dedicaţii săpate în piatră, aşa cum am întâlnit atâtea în Dacia Traiană? Foarte curioasă această tăcere unanimă, dacă am admite strămutarea întregii populaţii. Foarte naturală, dimpotrivă, dacă n-au trecut dincolo de Dunăre decât trupele, funcţionarii şi păturile bogate ale populaţiei.
Părerea noastră este că n-au trecut decât aceştia. Aşa era şi normal, de altfel. Istoria ne arată că în toate timpurile şi la toate popoarele, mulţimea, aceea legată prin îndeletnicirile ei de pământul care o hrăneşte, mulţimea nu fuge. N-au fugit nici galoromanii în faţa francilor, n-au fugit nici italienii în faţa goţilor şi apoi a longobarzilor, n-au fugit nici, mai târziu, sârbii, grecii, bulgarii, albanezii şi muntenegrenii în faţa turcilor. N-au fugit nici românii în faţa tătarilor, aşadar, nici strămoşii dacoromani în faţa goţilor. S-au retras, desigur, în locuri mai ferite, prin păduri, prin văi ascunse, dar de plecat, n-au plecat. Unde erau să se ducă de altfel plugarii, păstorii, micii meşteşugari, orăşenii fără avere din Dacia Traiană? Peste Dunăre, în Moesia? Nu aveau certitudinea liniştii, găseau un pământ mai sărac şi, în plus, pe perceptorul roman. Ceea ce, în epoca ultimă a imperiului, însemna foarte mult. Nu-i de mirare, deci, când găsim la scriitorul antic Salvianus următorul pasaj caracteristic: „Într-un glas se roagă ţăranii romani să-i lase a trăi cu barbarii… şi apoi să ne mirăm că nu pot fi învinşi goţii, când sătenii sunt mai bucuroşi să fie cu ei, decât cu noi”. De altfel, chiar armata care trebuia să-i apere de barbari implica asemenea sarcini şi asemenea obligaţii pentru locuitorii provinciilor ameninţate, încât aceşti locuitori preferau „o năvălire a barbarilor, unei staţionări în mijlocul lor a armatei imperiale„. Ne-o spune lămurit scriitorul Ioanes Lydus, referindu-se la epoca mai târzie a lui Justinian. Dar dacă toate acestea sunt adevărate – şi adăugăm că n-avem niciun motiv să punem la îndoială afirmaţiile scriitorilor amintiţi mai sus – , atunci pentru ce ar fi plecat provincialii în Dacia care fusese dată goţilor în calitate de federaţi, adică de aliaţi? De altfel scriitorul Iordanes, originar din Moesia şi bun cunoscător al împrejurărilor de la Dunărea de Jos, referindu-se la părăsirea Daciei, spune că împăratul Aurelian a retras „legiunile”, fără a aminti ceva de ceilalţi locuitori.
Bunul simţ arată că o asemenea mutare în masă a populaţiei din stânga Dunării a fost o imposibilitate. Dacii – romanizaţi acum – au continuat să are şi să semene, să crească vite, să cultive viţa-de-vie, să scoată sare şi aur, aramă şi păcură din pământ, să pescuiască şi să-şi facă singuri uneltele şi armele necesare, aşa cum făcuseră şi mai înainte, în epocile când dominau sciţii, apoi celţii, şi la urmă romanii. Goţii nu erau doar nici prima, nici ultima stăpânire străină pe care au suportat-o autohtonii pământului carpato-danubian. Şi în niciun caz nu erau mai cumpliţi decât hunii, nici decât tătarii. Alături de dacii romanizaţi, au rămas, ducând viaţa acestora, şi urmaşii veteranilor aşezaţi pe pământul roditor al Daciei, precum şi atâţia dintre orăşenii săraci care avuseseră destul timp de pe la 230 înainte – să se înveţe cu barbarii şi cu noile condiţii de trai. A rămas astfel întreaga populaţie cu limba ei romanică şi cu numele de romani, la care a ţinut îndeosebi. Suntem singurii dintre popoarele romanice – abstracţie făcând de fragmentul etnic, redus la număr, al romanşilor – care păstrăm numele stăpânitorilor de odinioară. Francezii s-au numit astfel de la neamul germanic al francilor; spaniolii şi italienii au luat numele ţării respective; portughezii pe acela al primei lor capitale (Portocale, Portucale, din vechiul Portus Cale, azi Porto); numai românii au păstrat numele cel vechi. Poate tocmai unde au fost înconjuraţi din toate părţile de neromanici – germani, slavi, asiatici – de aceea au ţinut mai mult la acest nume care amintea originea lor diferită.
Să trecem acum la examinarea urmărilor părăsirii Daciei, ordonată de Aurelian. Sub domnia primilor lui succesori şi în special în vremea tetrarhiei, apărarea Dunării a fost reorganizată în întregime de către Galerius şi Diocleţian. În timpul domniei lui Constantin, oraşul Tropaeum Traiani a fost reclădit din ruine, fortăreţele de pe Dunăre restaurate şi puse în stare de funcţionare, s-au restabilit capetele de pod de pe malul stâng. În dreptul cetăţii Transmarisca, actuala Turtucaia, s-a înălţat, de cealaltă parte a Dunării, cetatea Constantiana Daphne. Influenţa romană, susţinută de victoriile împăratului, i-a adus pe goţii şi pe sarmaţii care ocupau pe atunci Banatul şi Valahia actuală într-o stare de supunere atât de mare, încât întemeietorul Constantinopolului se putea mândri cu faptul că a cucerit Dacia pentru a doua oară, reactualizând izbânda lui Traian. Putem avea încredere în mărturia nepotului său, Iulian, care, categoric, nu a fost părtinitor. Geografic, regiunile de pe malul stâng al Dunării se numeau, în secolul al IV-lea şi chiar în al V-lea, Gotia, nume care s-a atribuit apoi Crimeei, ultimul loc de refugiu al goţilor pontici; malul drept, zona de apărare romană, era pe vremea aceea o Ripa Gotica. Relaţiile lor cu imperiul erau însă frecvente şi strânse; pătrunderea creştinismului o dovedeşte cu prisosinţă.
Migraţiile au continuat; în anul 334, în urma unei revolte sociale în regiunea sarmată, argaraganţii învinşi trec Dunărea în număr de 300.000 şi primesc, printr-un ordin al împăratului Constantin, posesiuni în Macedonia, în Tracia şi în Dobrogea. În 358, împăratul Constanţiu a condus o serie de operaţiuni militare în Banat împotriva sarmaţilor limiganţi, distrugându-le două triburi. În cinstea acestei expediţii s-a înălţat fortăreaţa romană de la Constantia, care încă mai exista în secolul al V-lea, pe malul stâng, în dreptul gurii de vărsare a Moravei. Afirmaţia că după părăsirea Daciei, în 271, s-a întrerupt orice contact între Dacia Traiană, lăsată pe mâna goţilor, şi Daciile Aureliene din Balcani este absolut contrară realităţii istorice, chiar şi pentru perioada dinainte de trecerea în masă a goţilor, goniţi de alţi năvălitori, peste teritoriile imperiului.
Tezaurele monetare sunt şi ele o dovadă a continuităţii populaţiei daco-române. S-au descoperit, într-adevăr, pe teritoriul vechii Dacii, în mai mult de 160 de localităţi, tezaure cuprinzând monede din secolele III-V d. Hr. Dintre acestea există o serie întreagă care dovedesc că posesorii lor începuseră să tezaurizeze în timpul Daciei române şi au continuat şi după retragerea legiunilor; ele au aparţinut, deci, daco-romanilor rămaşi pe loc. Trebuie subliniat faptul că majoritatea monedelor, de la finele secolului al III-lea şi din secolul al IV-lea, descoperite în Dacia sunt de bronz, deci monedă măruntă, întrebuinţată de marea masă a populaţiei, de cei cu venituri modeste.
Şi studiul limbii române ne dă mărturii concludente ale continuităţii populaţiei daco-romane în spaţiul carpato-danubian. Cităm astfel, din lexic, cuvântul păcură, care derivă din latinul picula. Acest cuvânt, care nu există în celelalte limbi romanice, nu s-a putut forma şi păstra decât în stânga Dunării, unde păcura e cunoscută şi exploatată din vremi îndepărtate, iar nu în dreapta ei, unde nici romanii, nici popoarele evului mediu n-au avut asemenea exploatări. Trebuie să adăugăm că, în popor, termenul păcură înseamnă atât petrolul brut, aşa cum curge el din unele izvoare, la faţa pământului, cât şi produsul îngroşat, negru, închis „ca păcura”, obţinut mai înainte prin încălzire puternică, acum prin distilare, şi care serveşte la unsul osiilor. Topicele Păcura, Valea Păcurii, Păcurile, Păcuricea, răspândite atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească, se referă la primul înţeles, pe când Păcureţi poate fi în legătură şi cu cel de al doilea. Şi în Transilvania există topicul Păcureni, desemnând un sat la nord de Târgu Mureş şi la distanţă de vreo 35 de kilometri de Sărmaş şi Sărmăşel, unde s-a găsit gaz metan. Primul document scris care atestă păcura în ţinuturile româneşti este din 1440, octombrie 4, când voievozii Iliaş şi Ştefan întăresc mănăstirii Bistriţa satul Lucăceştii pe Tazlăul cel Sărat, „mai drept Păcură” (ΒЬ ПРАВ ЖЕ ПЬКУРЖ). După doi ani, la 16 decembrie 1442, se aminteşte tot acolo „fântâna cea neagră a păcurii” (КРЬНИЦА ЧОРНА ПЬКУРЬИ). În Ţara Românească, cea mai veche menţiune documentară cunoscută până acum este din 22 noiembrie 1517 când, arătându-se hotarnica satului Secăreni, azi Ţintea, din judeţul Prahova – se citează ca puncte de reper „peste dâmb, la Păcuri” şi apoi „de la Păcuri în sus, pe drumul săpat”. Într-o altă hotarnică, din 20 august 1562, privitoare la moşia moşnenilor din Chiojd, judeţul Săcuieni, unul din punctele de reper este „până la obârşia Păcuriţei”.
