Oare câţi dintre pasagerii care au trecut prin staţia metroului bucureştean “Dimitrie Leonida” şi-au îndreptat gândirea, de multe ori agitată, către această strălucită personalitate a tehnicii româneşti? Mărturisesc un fapt: şi eu am ajuns acolo de mai multe ori, dar mi-am continuat călătoria, fiind presat de diverse preocupări şi proiecte cotidiene. Acum – în anii când senectutea îmi dă suficient timp liber şi necontrolat de alţi semeni de-ai mei – am decis să mă documentez şi să scriu aceste rânduri pentru cititorii “Curierului Naţional”.
Dimitrie Leonida s-a născut la 23 mai 1883 la Fălticeni. Începe şcoala primară la Galaţi, continuă studiile la Buzău şi apoi la două şcoli bucureştene: “Clemenţa” şi “Petrache Poenaru”; aceste “schimbări de decor” se explică prin faptul că tatăl său era de profesie ofiţer şi trebuia să urmeze ordinele succesive în materie militară pe care le primea de la superiorii lui. O situaţie similară a continuat în privinţa studiilor liceale ale tânărului Dimitrie: primele două clase (ca extern) la Liceul “Sfântul Sava” din Bucureşti, următoarele două clase la Gimnaziul “Mircea cel Bătrân” din Constanţa şi clasa a V-a la Liceul “Mihai Viteazul” din Capitală. În ultimul an al studiilor el s-a retras de la liceu şi s-a pregătit în particular, susţinând toate examenele cu succes. După satisfacerea serviciului militar în ţară, pleacă spre a efectua între anii 1903 şi 1908 studii universitare în domeniul electricităţii la “Politehnica” de la Charlottenburg de lângă Berlin/Germania; în perioada acestora a vizitat “Muzeul Tehnic” de la München.
Când era în al IV-lea an de facultate, Dimitrie Leonida a conceput proiectul “Metropolitanul din Bucureşti” având linia principală Gara de Nord – Sfântul Gheorghe – Calea Moşilor şi ramificaţia Sfântul Gheorghe – Filaret. Proiectul său de diplomă a avut ca temă “Complexul hidrotehnic şi hidroenergetic al Bistriţei din regiunea Bicaz”.
Din timpul studiilor universitare Dimitrie Leonida a fost remarcat de Concernul “Siemens” care i-a oferit un contract de colaborare pentru o perioadă de 5 ani, dar el s-a întors în România în 1908 cu titlul de “elektro-ingenieur”, angajându-se la “Primăria Bucureştilor” unde s-a ocupat intens de câteva probleme: reţeaua tramvaielor; verificarea instalaţiilor electrice noi care urmau să fie racordate la reţea; construirea unui canal navigabil Argeş-Bucureşti-Dunăre cu port în Capitala României; proiectarea centralei termoelectrice de la Grozăveşti; înfiinţarea unor centrale hidroelectrice în Bucureşti, Fundeni şi în judeţul Călăraşi la Orăşti şi Budeşti. În 1908 el a înfiinţat prima “Şcoală de Electricieni şi Mecanici” din România care a funcţionat timp de aproape o jumătate de veac.
“O veche zicală orientală spune că distanţa de la ochi la urechi este mică, dar cea dintre văz şi auz este mare; de aceea muzeele au o anumită superioritate asupra şcolilor, mai ales în vremurile noastre când scepticismul în sensul bun al cuvântului câştigă teren şi când totul pare că poate fi criticat. Muzeele solicită cu precădere văzul, calea cea mai scurtă spre cunoaştere şi înţelegere.”. Acest text a fost scris de către inginerul Dimitrie Leonida, întemeietorul, în anul 1909, al “Muzeului Naţional Tehnic” care îi poartă prestigiosul nume. Organizat după modelul “Muzeului Tehnic” din München menţionat anterior, Muzeul de la Bucureşti s-a dorit a fi o “şcoală a şcolilor” unde vizitatorii să aibă posibilitatea de a-şi desăvârşi şi a îmbina cunoştinţele teoretice cu cele practice. Dimitrie Leonida a început prin achiziţionarea unor piese valoroase privind introducerea tehnicii în Bucureştii veacului al XIX-lea, îmbogăţind în permanenţă colecţiile acelui muzeu până la sfârşitul vieţii sale. Acestora li s-au adăugat piese străvechi cu o mare semnificaţie istorică printre care: “făcăul” (moară mică având o singură roată cu căuşe şi cu fusul vertical, folosită pe apele de munte) a cărui construire este atestată încă din secolul al XV-lea; macazul cu ac şi inimă de lemn, imaginat în jurul anului 1600 de minerii de la Brad; primul automobil aerodinamic conceput de inginerul Aurel Perşu; machetele avioanelor cu care românii Traian Vuia, Aurel Vlaicu şi Henri Coandă s-au înscris printre pionierii construcţiilor aerospaţiale; “pila Karpen”; unele utilaje fabricate la uzinele din România ş.a. La ora actuală ansamblul exponatelor deţine o suprafaţă totală de 4.500 de metri pătraţi.
Dimitrie Leonida s-a aflat printre creatorii în anul 1913 ai primei societăţi particulare române din domeniul electrotehnic “Energia”; aceasta a fuzionat în 1919 cu “Societatea Teleromână” de la Cluj şi a cumpărat o fabrică din Timişoara, producând de-a lungul deceniilor următoare numeroase maşini, transformatoare şi aparate electrice.
Ca romaşcan prin întreaga mea copilărie şi adolescenţă am datoria morală de a evoca în această scurtă prezentare biografică un episod semnificativ din timpul Primului Război Mondial. Fiind mobilizat în 1916, locotenentul Dimitrie Leonida a primit misiunea urgentă şi importantă de a înfiinţa un post telegrafic fără fir (staţie radiotelegrafică) pe raza oraşului Roman cu scopul de a preîntâmpina pericolul întreruperii, de către trupele germane invadatoare, a tuturor comunicaţiilor dintre Moldova şi Muntenia. În decurs de numai 3 zile de la mobilizare, dânsul a adunat toate instalaţiile şi aparatele necesare, a găsit personalul pentru deservirea postului, a obţinut mijloacele de transport şi la 19 august 1916 convoiul a părăsit rapid Capitala României. Montarea postului telegrafic a început la 21 august şi în foarte scurt timp acesta a intrat în funcţiune, avându-şi antena întinsă între coşurile “Fabricii de zahăr” din zona gării oraşului Roman.
În anul 1921 apărea un număr special al revistei “Energia” în care profesorul Leonida prezenta viziunea sa unitară şi realistă privind problema electrificării naţionale: “Cruţarea combustibilului şi, mai ales, a petrolului printr-o raţională şi integrală folosire; utilizarea cât mai intensă a căderilor de apă spre cel mai mare folos al economiei generale a ţării; construirea de supercentrale care să utilizeze izvoarele de energie în modul cel mai economic posibil; electrificarea căilor ferate, procedându-se imediat la studierea şi normalizarea sistemelor de tracţiune electrică spre a se permite joncţiunea reţelelor electrificate; introducerea pe o scară mai întinsă a maşinismului în agricultură şi industrie; stabilirea unei legislaţii privind transmiterea şi distribuirea energiei electrice.”.
Dimitrie Leonida a fost profesor universitar la Timişoara/1924-1941 şi Bucureşti/1941-1945. În 1927 el devenea membru al conducerii “Comitetului Electrotehnic Român”, iar peste un an organiza în Parcul “Carol I” din Capitală “Prima Expoziţie a Electricităţii din România”. Printre alte funcţii însemnate în care s-a aflat au fost: membru al “Consiliului superior al apelor”/1926 şi al “Consiliului superior al administraţiei întreprinderilor şi avuturilor publice”/1929, administrator şi apoi director tehnic al “Societăţii generale de gaz şi electricitate”/1937-1942, director al “Direcţiei electrificării din C.F.R.”/1942-1945, consilier superior al C.F.R./1945-1948. Chiar după ieşirea sa la pensie în 1948 la vârsta de 62 de ani, el a continuat să lucreze şi să îşi ofere sfaturile valoroase în cadrul “Departamentului energiei electrice” şi al “Institutului de studii şi proiectări hidroenergetice” până în 1955. A decedat în martie 1965.
Ca o recunoaştere a activităţii sale tehnico-ştiinţifice Dimitrie Leonida a fost laureat al “Premiului de Stat”, Clasa I; membru titular al “Academiei de Ştiinţe din România”/din decembrie 1935; membru al “American Institute of Electrical Engineers”/1920, “American Association for the Advancement of Science”/1920 şi “Royal Society of Arts” din Londra/1935. De asemenea, numele său este astăzi purtat de anumite instituţii de învăţământ din Bucureşti, Iaşi, Constanţa, Oradea, Petroşani, Piatra Neamţ.
