Sunt binecunoscute cazurile în care un autor de geniu, în viața particulară, este o persoană imorală sau cu anumite tare de caracter ori deprinderi vicioase, dar care nu răzbat din operă. Și pot fi și persoane care în viața particulară sunt liniștite, corecte, morale, dar în creații se dovedesc frământate, uneori având chiar viziuni de coșmar sau impregnate de violență.
Cum se poate explica un asemenea paradox?
Mărturisesc că această problemă mi-am pus-o cu pregnanță (mai trecusem pe lângă ea în trecut, dar fără a dezvolta subiectul) după participarea la o lansare de carte, în urma unei discuții ad-hoc referitoare la temă. Cineva din sală a deschis subiectul, dl George Terziu, directorul Editurii Cervantes, a ridicat această întrebare, iar mai departe dna Paula Romanescu a opinat că într-un artist pot să încapă două personalități antagonice, exemplificând prin cazurile celebrilor poeți francezi Arthur Rimbaud și François Villon.
Întrucât tema nu a fost epuizată și o consider extrem de interesantă, mă voi strădui în cele ce urmează să îmi exprim o părere personală.
În asemenea cazuri, contrastul este într-adevăr șocant. Ne construim o imagine despre un artist sau o personalitate dintr-un anumit domeniu, iar în fața persoanei reale dăm mai mulți pași înapoi.
Cred că sunt doi factori principali care contribuie la materializarea unui asemenea enunț contradictoriu.
Primo, că de multe ori artistul dezvoltă, în creațiile sale, caractere, profiluri distincte, diferite de personalitatea proprie, chiar dacă anumite trăsături reale îi schițează conturul. Scriitorul român Octavian Soviany opina undeva că (citez din memorie) ”în scris faci lucruri pe care fie nu vrei, fie nu poți să le faci în viața reală”.
Inițial m-a contrariat opinia d-sale și am avut tendința să o resping, dar apoi mi-am dat seama că are dreptate. Câți literați nu au scris despre crimă sau nelegiuiri pe care nu le-au comis în realitate? În scris poți să fii oricine și să faci orice, nu ai nicio îngrădire, pe când în viața reală o ai. O fantasmă aparent inofensivă, o pornire imaginară se poate transforma în cel mai tulburător scenariu, poți deveni criminal (ca Raskolnikov al lui Dostoievski) sau poți avea aventuri cu minore (vezi Lolita, de Nabokov), poți urî sau poți ucide.
Desigur, scrisul nu se reduce doar la asta, dar aceste construcții imaginative sunt un factor important.
Secundo, artistul adevărat, autentic, are un talent care nu se pierde niciodată, de la naștere până la moarte, indiferent de posibilele derapaje individuale.
Într-un fel, artistul este ca un fir conductor între Cer și Pământ, un liant între celest și teluric. El transmite un mesaj care vine din alte sfere, din transcendent, și îl adaptează formei terestre.
Toți au făcut asta, iar dacă viețile particulare ale unor artiști ca Arthur Rimbaud, Edgar Allan Poe, Ion Barbu, Vincent van Gogh și alții au fost marcate de diferite devieri, de consum de alcool sau substanțe halucinogene, de desfrâu sau chiar de nebunie, opera lor a rămas intactă, piatră de temelie pentru artiștii care le-au urmat și pe care i-au influențat – în fapt, reper pentru întreaga lume.
Foto: Vincent van Gogh, Public domain, via Wikimedia Commons
Prin firul conductor mesajul trece, se distilează și se reconstituie.
(Asta neînsemnând că artistul respectiv nu are personalitate și că nu trece creația sa prin filtrul propriilor gândiri și simțiri – este o regulă de bază în artă -, dar acel talent înnăscut pe care unii îl au, iar alții nu-l dobândesc niciodată poate funcționa chiar și în cele mai vitrege condiții).
Rămâne, desigur, o temă deschisă în continuare: ce este talentul?
O întrebare grea, fiindcă nu se dezvoltă în artist doar ca moștenire genetică sau prin educație.
Dacă ne uităm la familiile din care au provenit și în care au crescut genii ca Ludwig van Beethoven, Frédéric Chopin, Leonardo da Vinci sau (în cinematografie) Alain Delon, ne dăm seama că există un ”ce” suplimentar care nu are legătură cu moștenirea genetică și uneori nici cu educația. În ce constă acesta – iată o temă pentru multe dezbateri și supoziții ulterioare.
În orice caz, se pare că, atât timp cât va exista Artă, în oricare dintre ipostazele sale, vom fi ”condamnați” să ne coborâm idolii de pe un piedestal (fiind valabilă și reciproca), fiindcă nu există (și, probabil, nu va exista nici în viitor) o congruență totală între om și artist. Uneori, ambele se scriu cu majusculă. Alteori, doar unul dintre cuvinte (existând, și aici, două posibilități).
