Primind în dar de la poetul Iulian Patca cartea ”Armonii de absență” o frumoasă antologie a poeziei de dragoste și vădit impresionată de trăirile și emoțiile pe care mi le-a transmis citirea acesteia, nu puteam să trec mai departe fără să notez prezentele impresii spre neuitare.
Antologia Armonii de absență publicată la editura Napoca Star în anul 2022 cuprinde în cele 174 de pagini ale sale un număr de 103 poeme publicate în volumele ”Să vii și mâine ”(2011) și ”De dragul tău”(2017) revăzute și adăugite dar și poezii noi , ”îngândurări și alte risipiri lirice” cum îi place poetului să spună.
În loc de prefață găsim un cuvânt de autor cu denumirea ”Autorul se explică” un titlu ce își are originea într-un vechi jurnal periodic pentru tineret ”Supliment Literar Artistic” unde tinerii scriitori debutanți erau promovați, un titlu care așa cum spune scriitorul ”ține loc de crez, de mărturisire poetică sau descătușare a spiritului”
A scrie poezie de dragoste nu este chiar atât de simplu eu însămi scriind poezii de acest gen, știu că emoțiile așezate în vers reprezintă arderi din cuptorul încins al trăirilor emanând neîncetat miresme menite să se reverse ca niște cascade tămăduitoare peste suferințele omenești.
Cartea Armonii de absență este o adevărată operă de artă atent clădită de poet și este prezentată asemeni unei povești de taină care începe cu ”A fost odată” și se încheie cu ”Sfârșit de poveste” : ”Mă încearcă uneori o amintire târzie/ ‘Voluptatea ierbii culcată sub pași/Strivită de trupuri în plină câmpie/Fremătânde ca doi cai nărăvași” ( A fost odată) , ”Tot ce ți-am scris e numai începutul/Unei povești de taină și de vis/Salvarea prin miracol din trecutul/În care-am fost și rege și proscris” ( Sfârșit de poveste)
În antologia Armonii de absență observăm că versul iubirii trece ca într-un slalom printre jaloane din real în ireal și invers evidențiindu-se faptul că iubirea nu are o logică anume, ea există pur și simplu deasupra tuturor prejudecăților, o iubire adevărată, profundă și necondiționată pentru că „Iubirea nu e un târg: te iubesc pentru că mă iubeşti. Iubirea e o certitudine: te iubesc pentru că te iubesc!” –( Liviu Rebreanu).
Și chiar dacă poemele de dragoste din prezenta antologie reprezintă o poveste frumoasă de dragoste, un vis al poetului veșnic îndrăgostit care la un moment dat a obosit: ” Și vine vremea sa mă las de toate/ Am obosit de-atâta poezie ” totuși iubirea nu se sfârșește, nu se epuizează, ea continuă să existe în inima scriitorului pentru că iubirea și dragostea adevărată nu se termină niciodată.”Iubirea mea-i nemuritoare/Din recuzita unui zeu/Ca aripa ce vrea să zboare/Din flacăra lui Prometeu”( Mărturisire)
Poezia distinsului poet Iulian Patca este o operă de artă, o creație ce trăiește cititorul într-o ardere cu combustie interioară, permanent întreținută de dorință, de vis, de dor și de amintiri.Fie că este vorba de o iubire reală ori imaginară intensitatea iubirii este tandru descrisă în versurile ”De s-ar putea aș face o poartă/ prin care noi am trece-mbrățișați/sau am rămâne priponiți de soartă/în stâlpii ei pe veci pietrificați” ( Poarta sărutului)
Clasicismul prozodic al versurilor de intensă vibrație sufletească ce emoționează profund, creează ecouri în conștiința cititorului care este vrăjit și rămâne ancorat în lectură.” Mă mir de propria-mi mirare/că-mbătrânesc păreri de rău/când numai de privesc o floare/mă fac bujor de dorul tău” (Rămân nevindecat de tine)
Poemele se înșiră domol pe firul narativ de poveste fie că sunt scrise în vers clasic ori în vers liber şi alb într-o tresăltare elegiacă de imagini și înalte trăiri metaforice. Îmbinate într-o perfectă fuziune artistico-lirică elementele discursului liric nu deconspiră unde se află bariera între iluzoriu și real fapt care păstrează intensitatea fiorului dar și a misterului în care este învăluit întregul spectacol.
Într-o superbă comunicare cu divinitatea, într-un infinit izvor de iubire autorul exclamă: ”Doamne-mi dă sau Doamne-mi ia /dar mai lasă-mă cu Ea! ”( Descântec)
Tristețea și nesiguranța își fac cuib în sufletul poetului care își mărturisește neputința :”Scăpare n-am într-un destin /ursit să nu te pot uita/țintește-mi inima în plin/să știu că mor de mâna ta!”( Mărturie), ”Nefericit sunt când mă gândesc la tine/zi de zi și fără speranță/noapte de noapte și fără somn/Trăiesc așadar dureros/și nesigur/în acest paradox” ((Dureros și nesigur) confirmând citatul lui Antoine de Saint-Exupery: ”Tristețea este totdeauna formată din timpul care curge și nu și-a dat roadele”.(Antoine de Saint-Exupery)
Versurile rimate curg asemeni unui râu cu apă lină, clară, ce-și poartă melodia de la deal la vale, dinspre sufletul poetului unde își are izvorul spre sufletul cititorului care este îmbiat să o guste :”Nu-mi cere să te uit iubirea mea/trăiesc umil cu ce mi-a mai rămas/cu amintirile de nu le-aș mai avea/dar nu mă-ndur deloc să le mai las”( Nu-mi cere să te uit)
Iubirea capătă pe alocuri în versuri tonuri de gravitate și dramatism: ”Vinovăția mea nu se /prescrie-n veac, și de aceea/pune-mi lanțuri și cătușe/închide-mă și-aruncă cheia!/Ori lasă-mă-ntr-o grotă adâncă/fă-mi loc într-o celulă rece/împinge-mă de pe o stâncă/tot dorul meu te va petrece”( Penitența)
În timpul așteptării zadarnice, chipul iubitei ( reale sau visate) se îmbracă în aburi de timp pentru că ”nimic din ce a fost nu mai e actual” devenind ”un idol sacralizat” , ”himera chipului virtual”
Peste această văratecă și nepereche iubire se-așterne toamna : ”Și frunzele s-au risipit năuce/lăsând copacii, carte fără foi/și-i tristă toamna care vrea s-apuce/tot hăul cuibărit acum în noi”( Păcătuiesc cu tine-n gând) iar poetul rămâne cu ”regretul și durutul” arzând în vâlvătăi de dor ”Pe rug de vers ard gândurile aceste și doar prin ele dorul mi-l fac scrum” ( Până la scrum)
Poetul știe să brodeze atent în expresii blând îngemănate în curgerea poemuluiinstabilitatea care îi crează insomnii și dureri sufletești sfâșietoare: ” Mă doare încă noaptea ce trecu/mă doare noaptea ce-o să vină iară/cu-aceleași insomnii în care tu/ și vii și pleci precum odinioară”( Aceleași insomnii)
Șansa fericirii rămâne totuși metamorfozată în speranța ce gravitează în jurul iubirii și a Divinității ”Mai cred doar în Cel de Sus /și în Tine/ Și-n dragostea mea eternă/care mă găsește/îngenunchiat și-n această clipă/rugându-mă la icoana ta”(Mai cred)
Iubirea nepământeană, profundă, depășește limitele logice ale înțelegerii celor mulți și în acest sens frumos subliniază poetul faptul că părerea lumii nu contează: ”Nu-mi pasă, poate ști o lume întreagă/că sunt același ins nevindecat/legat mă simt de tine cum se leagă/un subiect de predicat”( N-am atâtea adjective)
Poetul Iulian Patca scrie o poezie elegantă, tandră îmbrăcată în noblețe sufletească, o poezie de sugestie care prin formulări gingașe atinge sufletul cititorului sugerând scene de iubire extazică lăsând imaginația cititorului să zburde completând restul tabloului după bunul plac, permițându-i să participe afectiv prin includerea propriei persoane în trăirile și emoțiile create cu desăvârșită iscusință.”Să vii și mâine, prea a fost frumos/te îmbrățișam cum ramurile trunchiul/un așternut păstrează încă dureros/umărul tău și coapsa și genunchiul”( Să vii și mâine)
În ochii bărbatului iubit, doamna lui rămâne aceeași frumoasă sau chiar și mai frumoasă, odată cu trecerea timpului , iată găsim aici gestul galant și romantic al îndrăgostitului incurabil care face cea mai frumoasă declarație de dragoste femeii care se vrea tot frumoasă chiar dacă anii trec și peste ea: ”Ești tot mai frumoasă iubito /…Ce dacă ninsori de poveste/prin parul tău au trecut…”( Ești tot frumoasă) Bărbatul îndrăgostit o vede cea mai frumoasă pe iubita lui pentru că :”Nu frumusețea ne face să iubim, ci iubirea ne face să vedem frumusețea” –( Lev Tolstoi)
Suferinței din iubire i se adaugă și un auto reproș pe care și-l face sieși într-o manieră subtilă pentru că stilul său rămâne de la început până la sfârșit la fel de galant și respectuos asumându-și întreaga vină.”N-am nimic să-ți reproșez /Doamnă de fior și vis/Ce s-ar putea reproșa unei icoane”…”Iartă-mă pentru clipa de rătăcire/când am fost slab și nehotărât, pentru clipele celelalte-prea multe/de disperare surdă/în care n-am întors capul spre tine/ca Lot/din teama unui refuz sau din lașitate/ori din prea mult respect pentru mândria ta rănită” (În tăcere, la nesfârșit)
Poetul Iulian Patca nu ignoră prezentul din lumea-n care trăim și vorbește despre realitatea tristă a zilelor noastre pline de neiubire și de necredință , despre ”această lume sucită, dementă ” care ”s-a întors cu josu-n sus” și se întreabă ” din iubire câți se mai îmbată? Cine-și face cruce la Apus? ”
Autorul trece prin inedite stări spirituale ”dincolo de rostirea cuvintelor” pe care le trăiește în vise admirând și adorând imaginea iubitei, căreia îi pune pe cap”laurii iubirii” în rătăciri ce au la origini acest izvor nesecat de iubire. ”Dorul de tine se află la originea tuturor/rătăcirilor mele/când nu mai știu dacă ai fost aievea/sau doar te-am creat din cuvinte” ( În umbra ta )
”Adevărata iubire începe de acolo de unde tu nu mai aștepți nimic în schimb ”– (Antoine de Saint-Exupery)
Iulian Patca privește trista realitate cu înțelepciunea filozofului, într-un joc de cuvinte ce se îmbină cu un lirism de esențe tari:”Sunt iar cu tine fără ieri…/Sunt ieri cu tine fără azi/…Și iar mă simt cum n-am fost niciodată/domesticit de ținem ca un câine/mai mult decât vei ști vreodată/sunt azi cu tine fără mâine”( Mai mult decât vei ști vreodată)
Fermecătoare sunt versurile poetului pline de alint și încântare: ”Înveșmântată-n strai de neuitare/din inima cu miez incandeșcent/ iradiază încă cu dogoare mare/ iubirea dintr-un timp adolescent”( Ma surp și mă ridic în calea ta)
Tema vieții și a morții o găsim prezentă deseori în versurile poetului căci viața și moartea nu pot exista una fără cealaltă ele se contopesc pentru a forma întregul și se despart pentru a se distinge . În poezia sa de dragoste moartea este prezentă ca o dovadă supremă a iubirii :” Ca să te știu mai fericită aș vrea să mor în locul tău” ( De dragul tău) iar veșnicia ca locul unei posibile regăsiri unde cei doi ar putea să își trăiască iubirea plenar.
Tabloul iubirii se află într-o perfectă rezonanță cu natura unde așterne ” covor de petale” iubitei pe care o așteaptă în ”palatele mele de iarbă, de frunză și flori/voi aprinde lumina de stele/și greierii vor fi cu viori”( Să vii negreșit)
Mugurele de lumină interioară al filonului creator îl conduce pe poet să exploreze diverse stări, trăiri și emoții prin vise și gânduri, prin real și fantasme, prin amintiri și prezent unificându-le în însingurarea ființei umane:”Trecut-au anii-n zboruri îndrăznețe/ Mireasma lor rămas-a altui veac/ Înțelepciunea doar să-mi dea povețe/Și-nsingurării să-i găsească leac”( A mai trecut)
Într-un realism iluzoriu poetul acceptă o împăcare cu soarta care ”biciuie și râde” și recunoaște: ”Doar visul mă apropie de tine/Și gândul ce-a rămas un solitar/mai vulnerabil ca un mărăcine/În bărăganul gustului amar”… ”Poate că acesta-i cel din urmă rost/În care amintiri din altă vreme/Ne mai visează că odată-am fost/O lacrimă ascunsă în poeme”( Doar visul)
Iubirea din vis îi lasă o libertate infinită de zbor, îi dă o stare de beatitudine poetului, o stare cu care se hrănește, cu care se îmbată ”Iar te visez cu ochii mari/Cât luna ce ne dă impulsul/Mă-mbăt de dor și esențe tari/Și-mi acordez cu tine pulsul’‘( Nu nopților)
Timpul care trece îi îndepărtează tot mai mult pe cei doi protagoniști, cărările care i-ar fi putut cândva uni depărtându-se mai mult:” Cu pulsul unui of străbat spre tine/Cărări pe care nu le mai avem”(Cărări pe care…)
Dumnezeu este cel care permite soarta fiecăruia dintre noi iar poetul umanizând dialogul cu Atotputernicul i se încredințează emoțional într-un ”Psalm” : ”Desăvârșește Doamne ce-ai făcut din mine/Din viața mea mireană și de rob/Și Doamne, iartă-mă, de se cuvine/ Atâta-ți cer cu teamă și mă rog”( Psalm)
Numai disecând și deslușind adevăratele simțiri pe care le purtăm în inimă putem crea un echilibru și o stabilitate înlăuntrul ființei noastre iar poetul înțelege acest adevăr :” Ajută-mă Părinte, așadar/Să duc eu mai departe două cruci/Păcatul ei să cadă ca un har/Asupra mea la bine și răscruci.”(Psalm)
Iubirea este de importanță vitală pentru poetul artist, este o ”dulce povară” ce o trăiește în ”visul fremătând” în care ”se torc suspine” iar iubita din vis este ” poemul cel mai frumos din cea mai minunată poveste”, ”mireasa cea frumoasă din azur” , ”zâna bună”
Întocmai unei povești volumul Armonii de absență se sfârșește cu un mare dor nestins ce va continua să lupte chiar dacă nu mai are niciun sens:”Las dorul în genunchi și coate/ Să lupte-n van și în zădărnicie” (Sfârșit de poveste) Pentru că numai volumul a luat sfârșit nu și povestea iubirii , căci ”Adevăratele povești de dragoste nu au final”– (Richard Bach)
Poetul Iulian Patca scrie cu sufletul plin de simțire, o poezie încântătoare, de mare sensibilitate, a iubirii din iubire, o adevărată operă de artă! Versurile sale valsează între real și ireal, sunt simțitoare, sentimentale, pline de afecțiune și de gentilețe ceea ce ne este dat să întâlnim tot mai rar în ziua de azi.
Prin lectura antologiei Armonii de absență cititorul se va simți mai bogat,căci a avut șansa să atingă o bucățică a sufletului poetului.Un suflet respectuos și duios ce dezmiardă și alină prin creațiile sale alte suflete.Poezia de dragoste necondiționată a domnului Iulian Patca este o poezie de înaltă rezonanță lirică, vindecătoare, plină de seninătate și care trimite înmuguriri de raze de lumină și speranță către cititor.
Bogăția ideilor încântătoare, frumusețea stilului respectuos și afectuos,precum și metaforele fermecătoare îmbrăcate în trăiri arzătoare creează armonii de versuri ce se așează ca-ntr-o poveste în antologia ”Armonii de absență” .Sunt sigură ca această poveste va fi pe placul cititorilor care se vor regăsi în multe dintre poeme.
Calde felicitări poetului Iulian Patca cu mulțumiri pentru darul de suflet!
