Chiar dacă pare curios, între economie și meteorologie există o trăsătură comună, ambele sunt ” probabile ”.
Nu numai timpul este probabil, ci și economia este probabilă, chiar dacă mulți au crezut și încă mai cred că dacă o planifică sau o înghesuie în sofisticate modele econometrice pot să-i asigure precizie și corectitudine.
Meteorologia a progresat mult în direcția preciziunii, utilizând sateliți și multiplicând global numărul stațiilor de observații, dar încă nu reușește să descifreze în totalitate mișcările rapide și neșteptate ale fronturilor atmosferice, apelând în ultima clipă la corecții de tip nowcasting. Economia a progresat și ea, dar este încă foarte departe de a fi devenit instrumentul de analiză cu precizie chirurgicală și de acțiune concretă necesar omenirii în momente atât de speciale ca acelea pe care le trăin acum.
În ultimele două săptămâni am fost supuși unui adevărat bombardament de ”analize, preziceri și atenționări”, unele mai apocaliptice decât altele, referitoare la criza economică post-pandemie. A reapărut Nouriel Roubini, cel care s-a intitulat descoperitorul crizei din 2007, deși alți economiști mai puțin sau deloc mediatizați prorociseră criza înaintea lui (vezi: dezbaterile organizate în Franța (2005) de ”Le cercle des economistes”- Patrik Artus, Jean-Herve Lorenzi și alții). Nu au întârziat să atenționeze populația Universului asupra dezastrului care va veni și personalități importante ale lumii economice ca David Malpass, Kristalina Georgieva sau Chistine Lagarde. În Franța, Comisia Tirol-Blanchard inființată de către președintele Emmanuel Macron și-a început activitatea sub semnul unui pesimism greu de disimulat.
Cum ar trebui să asimilăm ceea ce ni se spune? Să avem deplină încredere sau să avem și anumite îndoieli? Desigur, ar trebui să avem deplină încredere deoarece sursele sunt de cea mai înaltă calitate profesională și de cea mai înaltă responsabilitate publică, DAR avem tot dreptul să fim într-o anumită măsură neîncrezători deoarece suntem în lumea ”probabilului”.
Știința economică nu poate scăpa de atributul probabilului atât timp cât economiștii nu sunt foarte înclinați spre autocritică, deși lista greșelilor lor economice este edificatoare, iar impactul acestor erori sunt adesea considerabile. Cu opt zile înainte de prăbușirea Wall Street în octombrie 1929, celebrul economist Irving Fischer era formal: ”niciun accident previzibil la bursă, totul este bine!”.
Putem vorbi și despre predicțiile apocaliptice, dar irealiste ale Clubului de la Roma, în celebrul său raport „Creștere zero” la sfârșitul anilor 1970 sau, mai recent, despre exacerbarea virtuților imense ale „bitcoin-ului puternic” sau despre programele eșuate de finanțare și dezvoltare ale așa-zisei lumi a treia ș.a.m.d. Sunt certe erori de predicție, erori de judecată, erori de raționament, chiar și erori voluntare pentru a înșela opinia publică sau susține anumite interese.
Acum, în post-pandemie, economiștii sunt din nou cu spatele la zid. Deja în 2008, criza financiară globală i-a determinat să pună la îndoială repetarea crizelor economice din istorie: „De ce crizele revin la intervale regulate, distrugând toate succesele anilor de prosperitate, la fel ca gripa sezonieră sau mai degrabă ca ciuma sau holera?”, a întrebat Paul Krugman, profesor de economie la MIT și laureat al unui „Premiu Nobel”.
Chiar dacă această întrebare rezonează intim cu evenimentele actuale, ea pare oarecum depășită. În primul rând, deoarece, având în vedere criza legată de Covid-19, aceasta este dubla nenorocire: avem atât criza economică, cât și pandemia majoră! Ciumă și holeră! În al doilea rând, deoarece lecțiile crizei economice din 2008 nu au fost, din păcate, învățate. În ciuda declarațiilor, nu s-au făcut schimbări majore către un nou model economic global cu o creștere de alt tip care să nu genereze inegalități și degradarea mediului înconjurător.
În fața crizei, agilitatea intelectuală a științei economice și tendința ei de a alimenta dezbaterea publică par a fi în dificultate în comparație cu cercetătorii din alte discipline ale științelor umaniste și sociale. În timp ce aceștia încearcă să inoveze, economiștii doar comentează și constată.
Mai au economiștii soluții de oferit? Este știința economică capabilă să ofere soluții pentru a preveni colapsul total și, pe termen lung, pentru a face față provocărilor economice, sociale și de mediu ale secolului XXI?
Cel puțin până în prezent, ni se oferă doar constatări și predicții bazate pe o logică primară, similară cu regula de trei simplă.
Ne spun domnul Roubini și doamna Georgieva că va fi rău, că va fi șomaj, că vor crește prețurile și chiar că un restaurant din două de la New York va da faliment!
Păi nu trebuie să fii mare savant ca să înțelegi consecințele înghețării producției industriale și a activității economice în general. Sigur că va fi șomaj! Nici nu poate fi altfel când nu ai producție în economia reală !
Problema este, domnilor și doamnelor economiști, să ne spuneți nu ce este rău, ci ce ar trebui făcut ca să nu fie rău. Ce propuneri aveți ? Ce set de politici anti-criză ați elaborat ?
În ce orizont de timp ne garantați că veți reuși să reconstruiți economia ?
Trebuie totuși să facem apel la unele circumstanțe atenuante. Blocajul conceptual și inovativ de care dă dovadă acum știința economică poate fi explicat și prin natura fără precedent a acestei crize în comparație cu cele din 1929 sau 2008.
Economiștii au avut anterior obiceiul de a distinge crizele legate de ofertă de crizele legate de cerere. Acum situația este diferită prin dereglarea raportului între un șoc de aprovizionare (din cauza izolării și destructurarea bruscă a lanțurilor valorice globalizate) și un șoc al cererii (din cauza căderii veniturilor și a lipsei de previziune).
Economiștii sunt prinși cu garda jos, cu atât mai mult cu cât de data aceasta întreaga planetă este afectată: nu există nicio „decuplare” între diferitele părți, nu există zone de refugiu. Incertitudinea radicală, în sensul lui Keynes, este totală: niciun expert nu poate prezice cu adevărat care va fi climatul de afaceri în lunile următoare.
O altă explicație constă în natura foarte specială a efectelor crizei asupra reînnoirii gândirii disciplinei. Teoria economică are propriul ritm de schimbare, iar acest ritm este pe termen lung. Acest lucru poate părea contraintuitiv, dar criza nu duce la distrugerea imediată a gândirii economice dominante, în ciuda pașilor greșiți din trecut.
Reorientările sunt lente și chinuitoare, mai mult, nici nu sunt recunoscute și acceptate de o anumită categorie și generație de economiști.
Episodul Marii Depresiuni din 1930 confirmă faptul că gravitatea crizei a fost o oportunitate pentru idei noi, dar schimbarea nu a fost nici imediată, nici simplă. De exemplu, Politica New Deal a președintelui american Franklin Delano Roosevelt nu este în nici un fel inspirată de ideile revoluționare ale lui Keynes din acea vreme. A fost mai mult rezultatul, la momentul potrivit, al pragmatismului lui Roosevelt. Revoluția keynesiană nu a afectat politicile economice decât după cel al doilea război mondial.
Istoria poate că nu se va repeta, dar este evident că și acum există nevoia imediată a unui reviriment al ştiinței economice în sensul trecerii de la constatare și lamentare la un pragmatism acordat condițiilor concrete ale momentului dificil pe care îl parcurgem.
Altfel, vom fi nevoiți să ne amintim de parabola Mongolfierului care, din păcate, nu este spre lauda economiștilor. Iat-o:
”La un concurs de Mongolfiere, echipajele trebuiau să aterizeze la un punct fix. După decolare s-a declanșat o furtună puternică. Echipajele s-au pierdut printre nori și nu se mai puteau orienta. Un echipaj, total pierdut și dezorientat, a zărit printr-o spărtură a norilor oceanul și o mică insulă pe care stătea un om care se uita la ei. Cu speranța că acel om le va spune unde se află, cei doi din nacelă au coborât cât au putut și au început să strige: Domnule, fiți amabil și spuneți-ne unde ne aflăm.
Omul le-a răspuns imediat: Vă aflați într-un balon.
O pală de vânt a ridicat balonul, iar cei doi din nacelă au fost iar aruncați printre nori.
Unul dintre ei s-a adresat celuilalt: Ce ghinion, tot nu știm unde suntem. Am găsit un om care ne putea orienta, dar s-a dovedit că era un idiot.
Celălalt i-a răspuns: Nu era un idiot. Era un economist, deoarece a răspuns corect și repede, dar nu servește la nimic”.
.
