Volumul de sonete ”Ecouri”, semnat Eva Constantinescu, ediție bilingvă româno-engleză (traducerea este asigurată de Vasile Poenaru, poet, traducător, lexicograf și editor român), apărut recent la Editura Coresi, se constituie într-o surpriză la fel de plăcută pentru cititor ca și celelalte lucrări ale distinsei autoare (Obsesii, Străină la bal, Departe de lună suspinând, Poame amare, Captivă și Nostalgii).
Autoarea își definește crezul poetic chiar din prima lucrare, intitulată ”Sonetele mele”: ”Poeme pesimiste în toamna timpurie/Ce-și leagănă în zare stindardul violet/Și plâng în rime fixe banal și desuet/Sfidând adevărata, moderna poezie…”.
Scrierile d-sale sunt străbătute de fior liric și de melancolie, de trăire poetică autentică, contrapusă ”modernei poezii”, care, uneori, ”ambalează” prea superficial simțirile autorului.
Dincolo de redarea unor frământări poetice pe care dorește să le transmită, meșteșugit, mai departe, autoarea își pune întrebări esențiale despre natura umană și despre existență, cu conotații metafizice: ”Pe-o rază de speranță alunecând/Am fost făptură ori flacără arzând?” (”Mă întreb…”).
Pendulând între nostalgia plaiurilor natale și meditația melancolică, dna Eva Constantinescu îi oferă cititorului o paletă largă de emoții, redate cu măiestrie.
Timpul este prilej de reflecție aprofundată asupra dimensiunilor pe care, parțial, le percepem, dar nu le putem cuprinde în totalitate: ”Vai, timpul nu pot să-l măsor/Că-i veșnicia însăși ce se repetă-n sine,/Ecou reverberând în unde line/Uși ce se-nchid fără nici un zăvor”.
Versificație impecabilă, sonete care merg la suflet
Versificația este impecabilă, sonetele pătrund în sufletul cititorului în mod natural, curg ca o apă de izvor ce își face loc prin natura atât de dragă autoarei sau, după caz, se constituie în prilej de meditații subtile.
”Cu drumuri prăfuite pe urme de cirezi/Și umbre alungite în asfințit de soare/Cu trandafiri sălbatici plini de arome verzi/De dragoste ce naște, de dragoste ce moare…” (Vară).
Sau: ”Te închinai la zei străini pe-atunci/Ofrande aducându-le și plăți/Le făureai când temple, când cetăți/În munții lunii, în păduri, în lunci…” – Reproș… (în sine).
Animată uneori de un spirit ludic greu de stăpânit, pe care îl exprimă într-o efervescență poetică ce irumpe la suprafață, spărgând zăgazurile amintirilor, ca în ”Hai, cântă-mi”, alteori de reverberații melancolice (”Iar am rămas doar noi”) sau de subtilități ale trăirii (”Dorință”, ”Rămân în urmă toate”), poeta se destăinuie hârtiei rafinat, cu har, imortalizând astfel trăiri și meditații de o mare sensibilitate în veritabile bijuterii artistice.
Sensuri metafizice răzbat din unele poeme, precum ”Rămâi, lumină…”, invitând cititorul la meditație aprofundată: ”Mi-e tulbure și fără sens cuvântul…/Nu știu ce vreau, sau am uitat să cer?/Dar poate-s doar fărâma de mister/Din țărna-nsuflețită de Prea-Sfântul..”.
Cuvântul devine, astfel, ”fără sens” nu prin existența sa, ci în lipsa deplinei perceperi a întregului, a decriptării adâncii taine a creației și a existenței, fără de care nici semnificația cuvântului nu se lasă deslușită în totalitate.
”Ecouri” se constituie într-o realizare aparte, atât prin mesajul transmis, cât și prin redarea poetică a unui univers interior bogat, ardent, plin de semnificații, esențe care în mod sigur nu vor lăsa indiferenți nici iubitorii de poezie autentică, nici critica.
