În concretizarea proiectului „România Educată”, au fost lansate patru documente de politică publică elaborate prin proiectul „Creșterea capacității autorităților publice de a aborda probleme cheie din educație pentru a atinge obiectivele propuse pentru 2030”.
Documentele sunt realizate de Organizația pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică pe baza realității economico-sociale şi educaţionale din România și a unor bune practici internaționale, cu sprijinul financiar al Comisiei Europene. Domeniile cărora li se adresează documentele sunt cariera didactică, managementul școlar, educația timpurie, echitatea în educaţie.
Ţinta celor patru proiecte la un loc este o învăţătură de carte bună, asta însemnând folositoare pentru individ şi pentru societate. În rest, ramificaţiile pot fi diverse. „Lipsa unei educații de calitate, care să fie accesibilă pentru toți copiii din țara noastră, devine o amenințare pentru dezvoltarea României pe termen lung”, spune președintele Klaus Iohannis, în măsură să se pronunţe nu numai ca iniţiator al proiectului „România Educată”, ci şi ca deţinător al cunoaşterii şcolii pe dinăuntru şi pe la toate etajele ei. Şi mai spune preşedintele că „pentru a le asigura cetățenilor noștri nivelul de trai pe care și-l doresc, drumul pe care trebuie să ne angajăm în următoarele decenii este cel al unei economii bazate pe cunoaștere”. Opţiunea este pentru profesori stăpâni pe meserie, pentru şcoală solidă ca instituţie, pentru atenţie specială la pornirea în viaţă şi pentru condiţii de drum accesibile. Acestea cer timp şi bani. Orizontul actual este 2030. Este de amintit că au existat şi obiective pentru 2020, corelate cu mersul Europei (e drept, fixate după ritmul nostru) şi că au fost ratate. De data aceasta, obiectivele sunt mai ales de princpiu.
Unul dintre obiective este profesionalizarea carierei didactice – simplu spus, formarea profesorilor ca atare. Formarea ca buni cunoscători ai domeniilor cunoaşterii în care predau e de înţeles că ar veni în al doilea rând. Asta provoacă o strângere de inimă, cu gândul la felul în care a fost interpretată vorba cum că „nu contează ce ştii, contează ce ştii să faci”. Era asociată cu absolvenţii, mai ales în momentul contactului lor cu locul de muncă. Era bună să acopere cunoaşterea aproximativă şi pregătirea pe sărite şi să justifice încadrări în lipsa studiilor, a cunoştinţelor specifice. Nu reiese să existe vreun gând ca să nu se întâmple aşa şi în cazul profesorilor, în condiţiile în care pregătirea generaţiilor care vin pentru economia bazată pe cunoştinţe în diverse domenii, pentru meserii cu nivel înalt de calificare, tocmai cunoaştere şi informaţie necesită. Altfel, „învăţătura cealaltă, sufletească” şi „prisosul de bunatate” ale Domnului Trandafir, invocate de peste un secol şi convertite acum în didactică, pedagogie etc., n-au cum să fie decât necesare, dar nu suficiente. De bază se anunţă să fie în continuare ce ştii.
Concomitent cu aşezarea politicii publice, presantă în actualitatea educaţiei se dovedeşte politica de partid. După schimbarea intempestivă pe criteriu politic a unui număr mare de coordonatori la nivel local ai politicilor publice (inspectori şcolari generali), abia acum este în dezbatere metodologia de selecţie prin concurs. Aşa se întâmplă la fiecare schimbare guvernamentală, cu nemulţumiri şi bulversări inerente. De data aceasta, vulnerabilă e considerată proiectata angajare prin contractul de mandat a inspectorilor şcolari generali la „realizarea tuturor obiectivelor stabilite prin Programul de guvernare”.
Cerinţa este văzută ca politizare. Suspiciunea e explicabilă cunoscând sistemul nostru educaţional şi, în general, mecanismul atribuirii diverselor funcţii administrative, însă altfel, ce altceva i se poate cere unui slujbaş guvernamental cum e inspectorul şcolar general, decât să aplice politica guvernamentală?! Revenind la personajul sadovenian, „inspectorul cutare” care-l asistă la ore pe „Ministrul şcoalelor” îl însoţeşte, ncineva, deci e de la sine înţeles că-i aplică politica. Problema nu e cerinţa de aplicare a politicii reflectate în programul de guvernare, ci accesul într-o anumită poziţie ca urmare a apartenenţei politice.
