Al. Florin Țene
Mitul Meşterului Manole, din balada cu acelaşi nume văzut ca elogiu adus jertfei de sine; al „Mioriţei” ca act al acceptării tragicului, adică asumarea conştientă a limitei; al baladei „Toma Alimoş”, unde crima este justificată prin obţinerea dreptăţii în afara legii, inclusiv al celor creştineşti; la fel şi în „Cântecul lui Vălean”, unde pe un fecior chipeş dar şi muieratic şi fără scrupule, o nevastă, îl ademeneşte cu bucate otrăvite, în urma cărora moare în timp ce ascultă mustrările materne, este o eroare permanentizată de-a lungul istoriei literaturii române. De la Alecsandri, Călinescu, Mircea Eliade, Dumitru Caracostea, Lucian Blaga, Z. Cârlugea, Horia Bădescu, pentru a enumera câţiva, au subliniat faptul că aceste bijuterii ale folclorului nostru au adus tragicul ca experienţă individuală sau colectivă la limita dobândirii conştiinţei „de sine prin tragic ca prilej cultural” (D. D. Rosca), în condiţiile când”tragedia este experienţă tragică conştientizată într-o formă artistică”. (Gabriel Liiceanu). Toţi aceşti exegeţi şi cercetători ai gândirii mitice în analizele lor eludează faptul, conştient sau inconştient, că nici o acţiune nu justifică crima chiar şi în folclor. Aceasta fiind „oglinda” mentalităţii unei comunităţi. Iar dacă comunitatea greşeşte nu înseamnă că are dreptate. Pornind de la evidenţa că până şi în proverbe reducerea la tăcere prin ucidere se poate obţine dreptatea: „Cu mortul, decît viul, giudecată a avea mai lesne”, („Proverbele românilor”, de I.A. Zane), mă face să consider că mentalul popular crima îşi găseşte justificarea în diferite forme mitizate şi mitizante, ca rezultat al unei lungi experienţe de viaţă şi nedreptate. Insă, a face din aceasta o temă, general acceptată de studiu în şcoli şi facultăţi, mă face să cred, după ce zilnic văd pe posturile de televiziune 4-5 crime (pe an se atinge o mie), majoritatea înfăptuite în mediul rural (acolo unde a fost leagănul creaţiei populare), să mitizeze un fapt real. Atunci la ce bun a mitiza crima lui Manole? „Şi ea, vai de ea, abia mai putea, abia mai sufla, dar tot se ruga şi tot mai zicea: Manole, Manole, Meştere Manole, Zidul rău mă strânge, ţâţişoara-mi curge, copilaşu-mi plânge”. (fragment din balada „Meșterul Manole”) Să faci două crime este inaccesibil unui om normal. Cu discernământ. Dacă dorea să rămână nemuritor prin „zidirea sa”, Manole trebuia să găsească o altă cale, nu crima. Nimic nu este durabil, din punct de vedere moral şi creştineşte dacă are la bază crima. Interpretarea, la toate baladele pe care le analizăm, din punct de vedere moral şi creştineşte, prin „Creatorul” care „apare astfel ca o fiinţă ce-şi forţează limitele naturale, limitele omenescului” tinde, cum spunea Horia Bădescu, „la condiţia divină”, este un fals, fiindcă, aşa cum sublinia Nietzsche, Dumnezeu poate tot ce doreşte decât ceea ce substanţa primordială a sa îl obligă să vrea acest lucru pe când omul nu poate atinge „condiţia divină” şi nu are voie să ia viaţa altui semen chiar dacă se crede creator. Natura şi istoria sunt în mâinile lui Dumnezeu, nu detaliile lucrurilor sau evenimentelor. Acestea din urmă sunt la îndemâna omului şi contribuie sau influenţează viaţa acestuia, în mod pozitiv sau negativ. Intre aceste evenimente extreme se află viaţa. Acţiunile din baladele „Meşterul Manole”, „Mioriţa”, „Toma Alimoş” şi „Cântecul lui Vălean” sunt de natură negativă, nicidecum pozitivă întrucât încalcă morala creştină „Să nu ucizi” şi „Viaţa este dată de la Dumnezeu şi numai Dumnezeu are drepturi depline asupra ei”, fiindcă „Cine îşi curmă viaţa sa sau se atinge de viaţa altuia loveşte întru dreptatea lui Dumnezeu” (Sfânta Scriptură).
Adepţii mitizării încurajează încălcarea moralei creştine. Metaforizarea realităţii până la mitizare a contribuit la minoritizarea spaţiului rural ducând, astfel, la încremenirea în arhaic şi educarea mentalităţii eschivării şi neacceptării adevărului, cât de crud ar fi. „Veşnicia s-a născut la sat” expresia blagiană nu este o afirmaţie pozitivă, este un adevăr crud, o constatare, din păcate. a unei realităţi din mediul rural, valabilă şi astăzi. Dacă „se mai trăieşte, astăzi, în evul mediu” („Ziarele”). Este o vină şi a promovării unei astfel de mentalitate. Se cunoaşte faptul că limbajul nu constituie realul, el doar dezvăluie. Crima din „Cântecul lui Vălean”, din punct de vedere stilistic este o ”bijuterie”. „Hai, Vălene, până-n casă Că-s bucatele pe masă, Tot găini şi cu pui fripţi, Din afară-s zugrăviţi, Pe dinăuntru otrăviţi. O-mbucat odată gras, Abia sufletul şi-a tras. O-mbucat de două ori, Şi-a oftat de nouă ori.” („Balade populare româneşti”: Bucuresti, 1964) Dar, cum spuneam, nu se justifică crima. Poate, unii o să mă combată, afirmând că lumea a apărut înainte de real, fiindcă realul a fost perceput ulterior de gândirea omului, iar pătrunderea lui Dumnezeu în lume s-a făcut prin intermediul omului, atunci când acesta a putut să-şi exprime gândul prin cuvânt. Omul, astfel este părtaş la desăvârşirea lumii. Deci, crima, fiind parte a „desăvârşirii lumii”, poate fi exprimat prin cuvânt, inclusiv prin baladele la care facem vorbire? Poporul român este creştin. Mitizarea crimei din baladele populare de către exegeţii noştri, nu este cumva o formă de a justifica şi masca crima? În acest context există o experienţă umană a adevărului. Cu toate că adevărul este absolut transcendental, el se constituie în sânul adevărului. Realitatea trăită este deci a ceea a pluralităţi adevărului şi fiecare îşi identifică adevărul propriu cu adevărul absolut. Astfel adevărul apare în lume prin multiplicarea experienţelor umane. De aici apare şi eroarea adevărului care îşi are sursa într-o transcendenţă trăită de către om ca un eveniment al vieţii sale. Insă, există pericolul de a cădea în extrema cealaltă, a adevărului ca produs al activităţii raţiunii. El ar fi acelaşi pentru toţi oamenii, dar acest adevăr nu ar fi adevărul nimănui. El ar putea să se traducă în realitatea experienţei, nu ar putea fi trăit. Contradicţia aceasta ne conduce către o altă fundamentală, dintre „constatarea lucidă şi sentimentul tragic, persistent dincolo de negaţiile inteligenţei, al necesităţii unor valori absolute, recunoscute ca uman inaccesibile”. („Pentru Eugen Ionescu”/ Mircea Vulcănescu, în „Familia”, seria 111 anul 1, nr. 5/6/1994, p. 94/101). Spiritul baladelor comentate se apropie mai mult de sufletul tragic euripidian, aşa cum a fost interpretat de Nietzsche: „În concepția lui (a lui Euripide n.a.), efectul produs de tragedie nu avea niciodată drept cauză anxietatea epică, puterea de atracţie a incertitudinii cu privire la subiectele peripeţiilor eventuale, ci scenele măreţe, pline de lirism retoric, în care pasiunea şi dialectica eroului principal (s.n.) se întindeau şi se umflau ca năvala de ape a unui fluviu. Totul era făcut să pregătească nu acţiunea, ci pateticul şi ceea ce nu pregătea pateticul era respins”.
Dacă Blaga numea „Mioriţa” „Imn cu pervaz de baladă”, sesizând necesitatea unor disocieri de specii şi genuri pe care literatura orală a românilor le cere, „Meşterul Manole” este o „doină” tragică despre dorinţa de veşnicie în celebritate strecurată pe uşa întredeschisă a unui locaş de cult. În acest context mă simt torturat de antinomia existenţei ca în opera lui Nechifor Crainic: „Ca trup material şi muritor, înclină către pământ şi lucrurile lui, iar, ca spirit nemuritor, înclină către cer şi binefacerile lui (Ion Popescu Brădiceni) însă nu prin cerul care te respinge dacă ai săvârşit o crimă. Autorul „Nostalgiei paradisului” spunea că „stavila morţii neînduplecate, prin contrast, nemurirea. Orice mare creaţie de culturi e însufleţită de avântul transcendenţei limitelor terestre”, dar nu prin lumea vieţii unui om de către alt om, indiferent cât de nobilă este ideea în numele căreia se înfăptuieşte crima… Iar, pe deasupra intervine şi perspectiva istorică. Dacă într-un timp dat, comunitatea omenească acceptă acea crimă ca pe o necesitate eroică, în alt timp dat, aceasta poate să fie renegată şi înfierată.
