Al. Florin ȚENE
Termenul Crăciun, care desemnează în limba română sărbătoarea nașterii lui Iisus Hristos, reprezintă unul dintre cuvintele a căror etimologie a generat, de-a lungul timpului, numeroase controverse. Spre deosebire de majoritatea denumirilor sărbătorilor creștine din română, provenite clar din latină (Paște — din lat. Pascha, Rusalii — din lat. Rosalia), originea lui Crăciun rămâne departe de a fi unanim acceptată. Studiul de față urmărește să ofere o sinteză critică și comparativă a principalelor teorii etimologice propuse de lingvistică și etnologie, analizând atât argumentele filologice, cât și posibilele interferențe culturale.
O ipoteză relativ timpurie, susținută în secolul al XIX-lea (Hasdeu, Laurian & Massim), considera că Crăciun ar putea deriva din lat. creatio / creationem, în sensul „creării/l nașterii”. Conform acestei teorii, „Nașterea Domnului” ar fi fost conceptualizată prin termenul „creație”, iar transformările fonetice *creationem → creațun → crăciun ar fi explicabile.
Această ipoteză este astăzi respinsă aproape unanim, deoarece evoluțiile fonetice necesare nu sunt conforme cu legile fonetice ale românei, iar sensul latin creatio nu a fost niciodată folosit, în latină ecleziastică, pentru nativitas Christi.
Candrea propune o derivare din lat. calatio („chemare”, „convocare”), cu trimitere la proclamarea publică a sărbătorilor. În acest caz, lat. calatio(n) → rom. Crăciun ar presupune un proces fonetic intens, dificil de justificat. Această teorie, deși ingenioasă, nu se susține etimologic, deoarece nu există atestări istorice ale folosirii termenului pentru sărbătorile creștine și nici în română nu există alte derivate care să confirme o astfel de transformare.
Unii autori moderni (în special în mediul teologic) au sugerat o derivare simbolică din lat. incarnatio („întrupare”), idee seducătoare din perspectiva conținutului dogmatic. Lingvistic însă, incarnatio → crăciun este imposibil de explicat, atât fonetic, cât și morfologic.
Una dintre cele mai bine documentate teorii este cea slavă. În limbile slave vechi și sudice există termeni apropiați: slavă veche: kračunŭ, bulgară veche: крачун, sârbă: краћун șiucraineană veche: корочун.
În unele zone slave, termenul desemna solstițiul de iarnă, împuținarea zilei sau chiar o entitate mitologică asociată morții și renașterii naturii.
Prin urmare, mulți lingviști propun că rom. Crăciun este un vechi slavism, preluat fie din slavona bisericească, fie din slava sudică.
Asemănare formală semnificativă: kračun → Crăciun implică o adaptare fonetică firească în română.
Motivație semantică: în spațiul slav, termenul era deja conectat cu perioada solstițiului de iarnă și cu sărbători precreștine, ceea ce facilitează asocierea ulterioară cu Crăciunul creștin.
Precedente lexicale: româna a preluat numeroase cuvinte religioase și culturale din slavă: Paști, a boteza, înger, drac, vrajă, a prăznui etc.
Unii etimologi (Sextil Pușcariu, Rosetti) au subliniat că termenul slav ar putea el însuși să fie de origine nelămurită, posibil chiar influențat din substrat sau din latinitate. De asemenea, faptul că în unele limbi slave kračun nu desemnează Crăciunul creștin sugerează că româna a adaptat un termen cu funcție rituală preexistentă.
Totuși, majoritatea cercetătorilor actuali consideră originea slavă drept cea mai credibilă.
Unii folcloriști și lingviști (fără susținere majoritară) au ridicat ipoteza unei origini tracice sau preindo-europene, văzând în Crăciun o posibilă relicvă a unui cult solar arhaic, ulterior suprapus cu sărbătoarea creștină. Argumentele sunt speculative, bazate pe analogii culturale, neînsoțite de probe filologice solide. Etnologia contemporană respinge aceste ipoteze drept insuficient fundamentate.
În tradiția populară românească, Moș Crăciun apare ca o figură arhaică, nu doar creștină. Legendele în care Crăciun este un bătrân stăpân al timpului, al gospodarului cosmic sau al comunității reflectă un strat mitologic precreștin, posibil comun cu tradițiile slave și indo-europene.
Sărbătoarea creștină se suprapune peste: cultul solar (solstițiul de iarnă); ritualuri agrare (tăierea porcului); elemente de purificare și de nou început. Astfel, adopția unui termen vechi slav, deja asociat cu solstițiul, se armonizează cu transformarea treptată a sărbătorii în Crăciunul creștin românesc.
Analiza comparativă a ipotezelor etimologice demonstrează că: teoriile latine nu pot explica suficient evoluția fonetică și semantică; ipotezele preindo-europene sunt speculative și nesusținute filologic; teoria slavă (kračun / korčun) este, în prezent, considerată de lingvistica românească cea mai robustă și coerentă.
Prin urmare, etimologia cuvântului Crăciun poate fi considerată, cu un grad ridicat de probabilitate, slavă, termenul intrând în română în Evul Mediu timpuriu, într-un context de sincretism între tradițiile solstițiale ale slavilor și noua teologie creștină.
Bibliografie selectivă
Studii lingvistice și filologice
Candrea, I.-A. Dicționarul etimologic al limbii române. București: Socec, 1900.
Ciorănescu, Alexandru. Dicționarul etimologic român. București: Saeculum, 2001.
Rosetti, Alexandru. Istoria limbii române. București: Editura Științifică, 1968.
Pușcariu, Sextil. Limba română. București: Cartea Românească, 1940.
Miklosich, Franz. Lexicon Palaeoslovenico-Graeco-Latinum. Wien, 1862.
Vasmer, Max. Russisches etymologisches Wörterbuch. Heidelberg, 1950.
Studii de etnologie și folclor
Eliade, Mircea. Tratat de istorie a religiilor. București: Humanitas.
Ghinoiu, Ion. Zile și mituri românești. București: Fundația Culturală Română, 1997.
Pamfile, Tudor. Sărbătorile la români. București: Academia Română, 1913.
Lucrări generale
DEX (varii ediții).
DER – Dicționarul Etimologic al Limbii Române (Institutul de Lingvistică).
