Cum era și firesc, cel mai recent număr al revistei de cultură universală ”Constelații diamantine” se deschide cu două materiale dedicate unor mari personalități ale Bisericii, în luna în care atât creștinii ortodocși, cât și catolicii sărbătoresc Paștele.
Sub titlul ”Mă fascina chipul Lui luminos”, Doina Drăguț evocă figura Preafericitului Părinte Teoctist, aducând în atenția cititorului două ”întâmplări” în care a luat contact direct cu acesta, deși în împrejurări total diferite ca impact emoțional.
Prima, în octombrie 1995, cu ocazia conferirii titlului de Doctor Honoris Causa al Universității din București Preafericitului Părinte, prilej cu care PF Teoctist a susținut prelegerea ”Biserica și Cultura”, dovedind o profundă înțelegere a conexiunii indisolubile dintre cele două și a necesității refacerii unor legături profunde după ”45 de ani de ateism militant”.
Al doilea eveniment, unul trist, a fost prilejuit de funeraliile ÎPS Nestor, Mitropolitul Olteniei, în mai 2000, la Catedrala Mitropolitană Sf. Dumitru din Craiova.
Autoarea acestui articol care aduce un binemeritat omagiu Preafericitului Părinte Teoctist subliniază că acesta a promovat învățământul religios după 1989, a înființat noi seminarii teologice, școli medii de cântăreți bisericești, a publicat multe predici, cuvântări și studii cunoscute atât pe plan intern, cât și internațional, dar mai ales a fost promotorul evenimentului istoric al vizitei în România a Sanctității Sale Papa Ioan Paul al II-lea (prima vizită a unui Papă într-o țară majoritar ortodoxă), efectuată la invitația Patriarhului.
Al doilea articol-eveniment este cel semnat de Nicolae Mareș, ”Douăzeci de ani de la înălțarea la cer a fostului Pontif Karol Wojtyla”.
Relevând cititorului multiplele fațete ale acestei personalități de excepție, care și-ar fi putut face un nume în mai multe domenii, semnatarul articolului arată cum acesta, conștient de harul divin pe care îl avea și de misiunea terestră care nu putea fi periclitată nicio clipă, ”a ales, în schimb, din străfundurile inimii sale, să fie preot, să fie păstor”.
O misiune nobilă, aparte, pe care Suveranul Pontif și-a îndeplinit-o cu brio pe tot parcursul existenței sale, purtată cu sfințenie, devoțiune și modestie.
Materialul se constituie într-un amplu potpuriu de repere biografice și istorice esențiale pentru cititorul dornic să afle mai multe despre una dintre personalitățile care au marcat istoria recentă a omenirii. Pontificatul său (octombrie 1978 – aprilie 2005) este considerat al treilea ca durată din istoria Bisericii catolice.
În editorialul ”Puterea, potentații și masele”, Ion Popescu-Brădiceni aruncă o privire critică și intransigentă nu doar asupra fenomenului de polarizare socială (care, desigur, a suscitat și va mai suscita multe discuții și controverse), dar mai ales asupra unui derapaj periculos care a prins tot mai mult contur în contemporaneitate: tendința conducătorilor, a potentaților, de a se considera deținători de fapt și de drept ai puterii și adevărului absolute, de a avea drepturi depline asupra ”supușilor” (Curios! Sclavia a fost abolită, dar masele sunt tratate tot ca sclavi – fără a avea această titulatură, n.n.), când în realitate puterile și capacitățile conducătorilor (inclusiv cele intelectuale, n.n.) sunt limitate.
De altfel, și semnatarul materialului se pronunță clar în acest sens: aceștia ar trebui ”remodelați eticomoral, culturalizați spiritual, și finalmente dați jos din ordinea paradigmei mondiale, de pe imaginarele lor tronuri intangibile și doar aparent inamovibile, ca s-o ia de la capăt, dacă, totuși, li-e puterea reală”.
În privința liderilor și a organizării sociale, autorul mai precizează: ”În ceea ce privește România, militez pentru social-democrație materialistă și pentru liberalism și creativitate în gândire”.
Este clar că societatea actuală este profund tarată, coruptă și ascunde sub aparențe binevoitoare racile care i-ar fi inspirat pe Molière sau pe Caragiale, dacă ar fi fost contemporanii noștri, la satire încă și mai necruțătoare.
Într-o astfel de situație, trebuie să ne gândim foarte serios ce e de făcut și să nu luăm de-a gata ”porția” servită zilnic.
O inedită culegere de versuri din perioada liceului ne oferă Doina Drăguț sub cunoscutul generic ”Jocul minții”. Încă de pe atunci, fiorul poetic și profunzimea analizei, cu conotații metafizice, irumpeau într-un flux care se va regăsi și la maturitate: ”Și totuși, din adâncuri nesfârșite,/Se naște liniștea dintr-un cuvânt,/Un cântec cald din raze risipite,/O rugă blândă, vie pe pământ” (”Lumina din cuvânt”). Sau: ”Intrând în starea neființei -/somnul -/Resemnată în căutarea/ unui drum/L-am găsit în mine ascuns/Ca-n tăcerea unei fântâni/adânci” (”Căutare”).
O analiză a politicii și a jocurilor politicianiste, din perspectivă filosofică, face George Petrovai în eseul ”Recurs la metodele politicianiste”. Pornind de la unele citate din Machiavelli (despre care s-a făcut observația că ”sacrifică pe individ statului până la punerea în circulație a conceptului de statolatrie”), dar trecând și prin observații ale marilor gânditori Platon și Hegel, autorul se întreabă retoric: ”Chiar crede cineva că pustiitoarele încercări la care a fost supusă atât de des omenirea, precum cele două conflagrații mondiale și atrocele experiment bolșevic, ar fi fost cu putință fără jocurile de culise ale politicii mondiale?!…”.
Însă semnatarul acestui scurt, dar plin de sensuri eseu nu se oprește aici: cauzele nenorocirilor terestre sunt mult mai profunde, pe lângă conducători sunt vinovați și cei din anturajul lor, iar uneori și condușii (după cum spune Dostoievski: ”Toți suntem vinovați pentru toate”).
Răspunsul îl avem în final: ”Marea problemă a omenirii nu este criza economică, de materii prime sau alimente, nu este nici măcar omniprezenta criză ecologică, ci ea se cheamă criza moral-spirituală a fiecărui individ în parte și cea a raporturilor interumane”.
Așa este. Schimbarea trebuie să vină din interiorul fiecăruia dintre noi. Poate aceste Sfinte sărbători pascale vor aduce o convertire măcar a unora.
Ediția este ilustrată cu reproduceri după lucrări ale artistului italian de origine română Andrei Pennazio, căruia Filip Tudora îi consacră la final un medalion, sub genericul ”Picătură de pictură”.
Mai semnează: Ion Deaconescu, Mihai Caba, Constantin Lupeanu, Ștefan Lucian Mureșanu, Ioan Ursu, Iulian Chivu, Carmen Manea, Mădălina Virginia Antonescu, Lucia Cosmina Vlad, Gelu Dragoș, Petru Ababii, Iosefina Schirger, Marin I. Arcuș, Ionuț Țene, Mihaela CD, Constantin E. Ungureanu, Ioan Ursu, Mircea Tutunaru, Virgil Andronescu, Radu Sorescu, Liliana Popa, Lucian Ciuchiță, Mariana Zavati Gardner, Camelia Oprița, Al. Florin Țene, Ioan Voicu, Florentin Smarandache.
